Citind în calendar, vedem că Sfânta Evanghelie de azi e numită: Învierea fiicei lui Iair. Cuvântul sfânt mai vesteşte aici şi un alt fapt minunat: vindecarea unei femei care de doisprezece ani suferea de pierderea sângelui. Dar să ascultăm mai întâi textul integral al Evangheliei:
Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui. Căci avea numai o fiică, care era ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, multimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi, n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată. Şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat(Luca 8, 41-56).
Sunt aici împreună două din durerile lumii: boala şi moartea, prin care, precum s-a observat când a fost vorba de Învierea fiului văduvei din Nain, Adam, ispitit, a pus un nou început omului: al stricăciunii şi morţii. În faţa acestor pătimiri umane se află acum unicul, adevăratul Început: Fiul lui Dumnezeu făcut Om, în Care îşi au obârşia Binele şi Viata. Şi de aceea în El se află şi vindecarea din adânc, de la rădăcină, de la Autor, cauza primordială a existenţei şi vieţii. „Dumnezeu nu este autorul relelor”, zice iluminat Sfântul Vasile cel Mare. „Suferinţele de aici şi cele din Iad, nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine. Începutul şi rădăcina păcatului stau în noi şi în libertatea voinţei noastre”.
Un medic român profund credincios, îl numim: Nicolae Paulescu, a definit ştiinţa drept cunoaşterea prin cauze. Îl înţelegem: ca medic, fie la boală, fie la moarte, pentru a le cunoaşte, el caută etiologia, cauza; mai întâi a binelui, a vieţii, a sănătăţii, a normalităţii, şi apoi a răului, a viciilor şi bolilor care ne macină, şi a vindecării lor. Şi aşa a ajuns la cauza binelui şi vindecării, la Dumnezeu.
Acum, în Evanghelie, era prezent Însuşi El: Dumnezeu şi Om totodată. În faţa Lui vine Iair, mai-marele sinagogii. Cum citim şi în Evanghelia după Sfântul Marcu, a căzut la picioarele lui Iisus şi L-a rugat mult, zicând: Fiica mea este pe moarte, ci, venind, pune mâinile peste ea, ca să scape şi să trăiască (Marcu 5, 23). Fariseii se opuneau lui Iisus, - Iair era mai-marele sinagogii -, dar în faţa durerii, a situaţiilor-limită, dezbinările, pricinile provocate de păcat se surpă. Dezbinările rămân până când vin încercările cu terapia lor. Dacă dezbinarea, raul ar fi din adânc, n-ar mai fi vindecare. Propriu vorbind, nu opoziţia e adâncul, ci distincţia, distincţia între Ziditor şi zidirea Sa. Dezbinarea nu e decât reflexul desfigurat al distincţiei, al cărei complement e unitatea, şi distincţia în unitate înseamnă plenitudine, împlinire. Iair, în durere - pedagogie divină a vindecării - simte în Iisus şi distincţia, şi plinătatea, şi comuniunea în iubire a lui Dumnezeu cu toata făptura suferindă.
Făgăduise Iisus oarecând tot unei căpetenii, din alt ordin al lumii acesteia, unui sutaş roman, să mearga în casa lui, să-i vindece slujitorul, care zăcea slăbănog, chinuindu-se cumplit. Venind, îl voi vindeca, i-a zis Iisus. Ştim că, la smerenia sutaşului: Zi, Doamne, numai cu cuvântul, şi se va vindeca sluga mea, Domnul i-a răspuns: Mergi, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela (Matei 7, 8). S-a vindecat de departe, numai prin cuvânt.
Acum însă Mântuitorul merge cu el, cu Iair, spre casa lui. Mulţimea Îl urmează pe Iisus, îmbulzindu-se.
Iată, în mulţime era o femeie care de doisprezece ani avea gravă pierdere de sange. Cu mulţi doctori cheltuise pentru vindecare toată averea ei; boala mergea înspre mai rău. Şi, venind ea cu sfiiciune, dintr-o parte, s-a apropiat de tot, lângă Iisus, zicându-şi: De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca (Marcu 25, 29). Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat. Şi ea a simţit în trup că s-a vindecat de boală. Şi cunoscand Iisus în Sine puterea ieşită din El, întorcându-Se către mulţime, a întrebat: Cine s-a atins de veşmintele Mele? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi, I-au zis: Vezi, mulţimea Te îmbulzeşte şi zici: Cine s-a atins de Mine?. Mulţimea, toţi s-au atins de Tine, răspund ei. Nu toţi! Iisus Se uită în jur să vadă pe aceea care făcuse aceasta, rostind: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Fiecare în felul lui voia să fie cât mai aproape de Iisus. Iar prezenţa Lui comunică, lumina Lui luminează tuturor. Dar întâlnirea, comunicarea, împărtăşirea e personală. „Sufletul, zice dumnezeiescul Maxim, nu se poate întinde niciodată după cunoştinţa lui Dumnezeu, dacă nu se va atinge Dumnezeu de el, făcând pogorământ, şi nu Îl va ridica spre Sine. Căci nu poate străbate mintea omeneasca atâta cale, încât să ajungă la perceperea vreunei iluminări dumnezeieşti, daca nu o atrage Însuşi Dumnezeu”. - Femeia a cunoscut şi în sufletul şi în trupul ei iluminarea şi vindecarea. Şi văzându-se vădită în taina petrecută cu ea, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.
Cum se dezvăluie taina Împărtăşirii harului! Să te simţi atras de Dumnezeu, să crezi cu tărie, şi apoi să simţi iubirea Lui. S-a spus: esenţialul nu e că eu Îl iubesc pe Dumnezeu, ci să simt că El mă iubeşte. Acest suflet de femeie, în durerea ei tămăduită, a simţit iubirea dumnezeiască. Eusebie al Cezareei ne comunica în a lui Istorie a bisericii că ea se numea Veronica şi era originară din Panea, Cezareea lui Filip, la izvoarele Iordanului, pe unde, ştim, fusese Iisus cu ucenicii Lui (Matei 16, 13 şi Marcu 8, 27). Şi, în evlavia ei, ridicase un monument „întru amintirea minunatei sale vindecări, monument în care se vedea chipul unei femei în genunchi, întinzându-şi mâinile în rugăciune către Domnul”.
Dar, revenind acum la partea a doua a Evangheliei, recitim: încă vorbind Domnul, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Pentru ei, pentru noi, totul se sfârşise. - „Nu mai supăra pe Învăţătorul”. Dar rugăciunea nu are sfârşit niciodată. De aceea Iisus îi spune: Nu te teme: crede numai şi se va izbăvi. Nu te teme nici în faţa morţii, pentru că eşti cu Dumnezeu, lângă tine, cu tine. Înainte, în Vechiul Testament s-a spus: Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7). Dumnezeu era departe, în transcendenţa Lui înfricoşătoare. În teroarea pe care o provoca moartea, totul era spaimă, frică. De observat, în Evanghelie, spaima, şi a distanţei de Dumnezeu şi a apropierii morţii, se anulează, se transfigurează. În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica (I Ioan 4, 18). Mare şi unic e darul Întrupării, al venirii la noi a lui Dumnezeu, „Care ia chipul smereniei noastre”, al întrebărilor, neliniştilor şi suferinţelor şi, implicit, al morţii noastre. În acest înţeles, un creştin convertit exclamă: „Întruparea, Naşterea, Crăciunul înseamnă moartea vechilor noastre deznădejdi”. Cât de tragică este o lume suferindă în lipsa iubirii lui Dumnezeu, real revelată prin Fiul Lui, prin Întruparea, Înomenirea Lui, prin Care, cum spune Apostolul, ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii Sale (Col. 1, 13)!
Şi, potrivit Evangheliei după Sfântul Marcu: n-a lăsat pe nimeni să meargă cu El, decât numai pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui Iacov. Şi au venit la casa mai-marelui sinagogii şi a văzut tulburare şi pe cei ce plângeau şi se tânguiau mult. Şi intrând, le-a zis: De ce vă tulburaţi si plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme. - Cuvântul doarme, în greceşte cat-evdo (καθευδω), înseamnă: „adormire”, în sens de „stare inactivă, inertă, somnul morţii”. În Hristos nimic nu e definitiv, în afară de viaţă.
Dar, unii dintre cei de faţă râdeau de El, ştiind că a murit(Mt. 9, 24). Iar El, scoţându-i pe toţi afară, a luat cu Sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei care îi însoţeau... Şi apucând pe copilă de mână a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Sfântul Evanghelist Marcu descrie acest moment mai viu „apucand copila de mână” şi direct, cum a grăit Iisus: Talita kumi!(în aramaică, טליתא קומי), ce se tâlcuieşte: Fiică, ţie iţi zic: Scoală-te! (Mc. 5, 41). Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată.
Ca într-o icoană, în cuvintele Sfintei Evanghelii, aievea, privim cu ochii, întelegem cu mintea, contemplăm cu duhul şi, uimitor, vedem cum Iisus prinde cu mâna Sa dumnezeiască mâna copilei la fel cum îi prinde de mâini şi îi smulge din iad şi moarte pe Adam şi Eva, în icoana Învierii, rostind cuvântul: Fetiţo, ţie-ţi zic, scoală-te!. Şi, în Duhul Sfânt, copila înviază; căci Fiul lucrează pururea cu Duhul de viaţă făcător. În faţa acestui fapt dumnezeiesc cugetul ne duce îndată la cuvintele psalmistului: Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit (Ps.118, 73). „Mâinile Tale”, adica mâinile Tatălui, care „sunt Fiul şi Duhul Sfânt”. Ne tâlcuieşte Sfântul Irineu: aceste mâini sunt „vistieria” şi Sfatul cel veşnic al Tatălui prin care, şi în care îşi află originea, „adâncul” zidit al făpturilor, pentru care Psalmistul mai zice: Dumnezeu a pus în vistierii adâncurile! (Ps. 32, 7). Vistieria ziditoare şi proniatoare a toate e Prea Sfânta Treime, iar adâncurile din vistieria lui Dumnezeu sunt făpturile în obârşia lor zidită. Or acum, în casa lui Iair, mai-marele sinagogii - biserică a Vechiului Testament - Tatăl lucrează prin Fiul, Care o prinde pe copilă de mână şi rosteşte cuvântul Său propriu: Fetiţo, ţie-ţi zic, scoală-te! Şi Duhul Sfânt de Viaţă-făcător înviază copila...
Minunată taină şi dezvăluire a adâncurilor! Şi ne-a grăit mai lămurit Scriptura: duhul ei s-a întors şi îndată s-a sculat copila şi umbla, căci era de doisprezece ani. Şi s-au mirat îndată cu uimire mare (Lc. 8, 55; Mc. 5, 42). S-a Intors duhul în vasul zidit încă de la Adam al trupului, căci trupul e vasul sufletului, iar sufletul e vas al Duhului Sfânt, de aceea se numeşte în Scriptură „duh”. Minunată cu adevărat este această alcătuire a omului: suflet şi trup! Şi unire, şi, totuşi, despărţire, mai ales prin moarte. Unire prin care trupul slujeşte sufletului, iar sufletul sfinteşte trupul. Lucrare divină! Că zice Scriptura: luând Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu (Facerea 2, 7). Şi cum ne învaţă Sfântul Grigorie Palama: „A fost plăsmuit omul de mâna lui Dumnezeu şi după chipul lui Dumnezeu şi n-a primit totul din materia aceasta, din lumea supusă simţurilor ca la celelalte vieţuitoare, ci numai trupul din lumea aceasta, iar sufletul din cele mai presus de lume, mai bine zis, de la Dumnezeu Însuşi, prin suflare negrăită. Aceasta, zice mai departe, luminos, Palama, pentru că sufletul e ceva mare şi minunat şi întrece totul şi priveşte totul şi cârmuieşte toate; iar, pe de altă parte, cunoaşte pe Dumnezeu şi-L poate primi pe El şi se dovedeşte mai mult decât orice rezultatul măririi mai presus de toate a Meşterului. Ba nu numai că poate primi pe Dumnezeu prin har, prin osteneală nevoitoare, ci se şi poate uni cu El într-un singur ipostas” [Filocalia VII, p. 399 în ediţia Humanitas 2005 - n. R. Go.] Minunată tâlcuire a alcătuirii noastre, a acestui cuvânt unic al Scripturii pe care l-am auzit: S-a întors duhul copilei şi a înviat. Şi iarăşi, cât de limpede arată Palama că „numai trupul e din materia, din lumea supusă simţurilor, iar sufletul e mai presus de lume, întrece totul şi priveşte totul şi cârmuieşte toate”. Părintele nostru Stăniloae, tâlcuindu-l pe Palama, învaţă că „e dat aci, în mod concentrat, tot ce deosebeşte pe om de toate creaturile sensibile”. El, omul, priveşte conştient toate, le conduce pe toate, ca un chip al lui Dumnezeu. El e conştiinţa stăpânitoare şi transformatoare a lumii, în el se descoperă rostul lumii. „Fără om lumea n-ar şti de ea însăşi”. Dar, totodată, adaugă Părintele, „conştiinţa umană e facută - după chip - pentru a se uni cu Conştiinţa atotcreatoare a lui Dumnezeu. Numai fiinţa umană e capabilă să primească în conştiinţa ei Conştiinţa lui Dumnezeu... numai ea dovedeşte că lumea e opera unui Meşter atotluminat şi măreţ în lumina şi puterea lui nemarginită”.
În această mărturie de o pătrunzătoare limpezime, înţelegem o dată mai mult că sufletul nu este şi nu poate fi produsul materiei, aşa cum precum unii sărmani scientişti au încercat să ne înveţe. Cât de mângâiaţi suntem că, spre pildă, Nicolae Paulescu, pe care l-am citat la începutul cuvântului nostru, ca un adevărat om de ştiinţă, a dovedit: Nici energia, nici materia, altfel spus, trupul, nu-şi au sensul în ele însele, ci sufletul, imaterial şi spiritual, e lucrul lui Dumnezeu, e agentul finalităţii, e artistul care luminează de la Dumnezeu sensul existenţei şi vieţii noastre. Aşa grăiesc astăzi toţi adevăraţii savanţi.
Şi se cuvine să întregim cuvântul, mai simplu, cu învăţătura, atât de prezentă nouă, a Bisericii, cu rugăciunea pe care o ascultăm la cei adormiţi: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce cu înţelepciunea Ta cea negrăita ai zidit pe om din ţărână, dar l-ai împodobit cu înfăţişare şi frumuseţe ca pe o cinstită făptură cerească, aşa cum se cuvenea Slavei şi strălucirii Împărăţiei Tale, vrând să-l întocmeşti după Chipul şi asemănarea Ta”. Iată deci cum, în această rugăciune, vedem şi auzim toţi, mereu, cum, în taina Zidirii, se uneşte „ţărana” cu „podoaba chipului şi frumuseţei sufletului” în care e întipărit chipul lui Dumnezeu, Conştiinţa divină. Şi cugetăm, pe înţelesul fiecăruia, cum ţărâna, trupul omului, fără de suflet, e inert. În schimb, cu sufletul, câtă vreme e în trup sau dacă se reîntoarce în trup, cum s-a petrecut cu fiica lui Iair din Evanghelie, la cuvântul şi la puterea lui Dumnezeu, copila umbla, mananca; iar în fiecare dintre noi, dupa măsura sfinţirii noastre, sufletul în har ne luminează, ne transfigurează, face făptura noastră ziditoare în bine, în frumuseţe; altfel spus, sfinţeşte trupul, materia. În cazul atâtor sfinţi, ca, bunaoară, cei din zilele acestea, Sfântul Dimitrie cel din Thessalonic care izvorăşte Mir şi Bunămireasmă, sau Sfantul Dimitrie din Basarabi, „materia nu se supune firii şi trupul nu se dă putreziciunii”. Iar pentru noi toţi, descoperitor şi mângâietor ne apare îndemnul Cuviosului Calist Catafygiotul care ne spune: „Să căutăm să aflăm vistieria dinlăuntru a inimii noastre. Şi să rugăm pe Dumnezeul cel sfânt să umple pământul nostru (lăuntric) de mila lui” [Filocalia, vol. VIII, p. 475, ediţia Humanitas 2002 - n. R.Go.] Fiul şi Sfântul Duh, „Mâinile Tatalui care ne-au făcut şi ne-au zidit” sunt „Vistieria" răsădită în noi de la Botez, „Vistieria” creatoare, ziditoare şi mântuitoare „dinlăuntrul inimii noastre”.
P.S. Imaginile care însoţesc textul Părintelui Galeriu sunt o icoană din sec. XIV din fosta Biserică (astăzi muzeu) Karyie Camii (Istanbul) - sus şi oleacă mai jos, o miniatură chineză.
