...Zice Mântuitorul: era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Cuvântul Domnului ia chipul unei parabole. Nu ştim dacă este vorba numai de o parabolă sau de un fapt real din acea vreme. Se cuvine să observăm că săracul din parabolă are un nume: Lazăr. De aici şi zicala: Săracul Lazăr. Bogatul nu e pomenit pe nume, el şi l-a pierdut. Porfira şi visonul, luxul în care „se înveşmânta”, mulţimea bucatelor grase şi băututirlor care-l obsedau şi posedau în zgârcenia lui, îi construiseră numele: bogatul nemilostiv. De altfel, în lume poţi fi: sau un nume, sau un număr. Numele adevărat pentru veşnicie ţi-l dă Dumnezeu, Părintele tuturor. În nume este dată o chemare, o menire. Dumnezeu îl cheamă pe Adam pe nume: „Adame, unde eşti?” (Facerea III, 9). Bogatul, al cărui „dumnezeu devenise pântecele” (Filipeni III, 19), trupul îşi pierduse identitatea; dar nu şi conştiinţa până la urmă. Săracul însă, cerşetorul de la uşa bogatului, are nume. S-a observat că acest nume - Lazăr - provine din cuvântul ebraic Elazar(אלעזר) însemnă: Dumnezeu ajută. Tocmai această semnificaţie şi înfăţişează pe sărmanul om din Evanghelie. Zăcea înaintea porţii plin de bube. S-ar fi mulţumit doar cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului, dar le apucau câinii mai înainte, el depinzând de mila lor, a câinilor, care îl şi mângâiau, lingându-i rănile. El nu Îl judecă pe Dumnezeu, nu blestemă, nu înjură, nici chiar pe bogat, care era străin de taina darului. Din contră, potrivit numelui său, nădăjduieşte că până la urmă, de ajutorul lui Dumnezeu va avea parte.
Dar, urmând aici un şi mai adânc înţeles, trebuie spus că Sfânta Evanghelie nu supune judecăţii deosebirea între săraci şi bogaţi; nu asmute pe săraci împotriva bogaţilor, deşi ispita bogăţiei ese mai primejdioasă decât a sărăciei. Oamenii se deosebesc în bogăţii, fie materiale, fie spirituale, agonisita unora sau altora depinzând nu numai de înşelăciune sau de furt, cum se mai întâmplă, ci, esenţial, de nevoinţa duhului, sudoarea frunţii, munca ziditoare. Înaintea lui Dumnezeu răspunzi ca un iconom şi coproprietar de felul cum ai folosit aceste daruri şi bunuri: atât pentru cele primite - „Ce ai tu pe care să nu-l fi primit?” (I Corinteni IV, 7), cât şi pentru cele la care ai fost împreună-lucrător; şi pentru cele materiale şi pentru cele spirituale ştiind că bogăţia spirituală chiar în „necredincioşie” (Luca XVI,8) o produce pe cea materială. (...)
Citim mai departe: Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi sa nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Abia sfârşitul decide, descoperă cât de radicală a fost deosebirea. Sufletul lui Lazăr e purtat de îngeri în sus; bogatul e îngropat. Lazăr e dus în sânul lui Avraam, care e „locul” fericit al credincioşiei pentru că Avraam este „Părintele credinţei”. Însuşi sânul trupesc al Domnului - Sfânta Fecioară Maria - va răsări din sânul şi neamul lui Avraam.Şi de luat aminte: Conştiinţa bogatului adormită în timpul vieţii o trezeşte tocmai moartea. Dincolo nu este un „somn al sufletelor” nici chiar pentru cele ce au dormit aici, pentru „sufletele moarte” cu atât mai mult decât pentru sufletele vii. Bogatul vede acum mult mai adânc, contemplă fericirea „săracului Lazăr” şi înţelege cât de înşelătoare a fost „fericirea” gustată din bietele simţuri trupeşti pervertite. Văpaia care îl arde nu o poate stinge decât apa şi Duhul Sfânt, din care dacă se naşte cineva şi creşte spre împliniri intră în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan III, 5). Prăpastia între o lume şi alta, între cer şi infern, noi o săpăm încă de aici. Dumnezeu ne ajută să o surpăm. Cât de tragic ne apare aici cuvântul Părintelui Paisie de la Sihla (†1990): „Că la sfârşit nu va mai fi potecă de la vecin la vecin...”
Dar sărmanul bogat încă mai are cuvânt în iad: îi zice lui Avraam: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi. Credem că mila faţă de fraţii lui nu va rămâne fără ecou în ziua Marii Judecăţi. Dar rugăciunea pe care o înalţă el dă un anume temei credinţei noastre. Dacă un osândit ca el îndrăzneşte să se roage pentru fraţii lui, cum să nu îndrăznească sfinţii, drepţii, îngerii să se roage pentru noi? Ori de câte ori simţim un ajutor tainic, un îndemn, o izbăvire de la un necaz, toate sunt semne ale prezenţei şi purtării de grijă a lumii cereşti pentru lumea noastră de pe pământ. Lumea spirituală de deasupra noastră e mult mai vie, mai activă.
Dar prezenţa ei e mult mai osârdnică la porunca lui Dumnezeu în iubirea Lui faţă de lume.
Dar slujirea fiinţelor duhovniceşti pentru noi nu înseamnă doar minuni. O lume a minunilor, condusă doar prin minuni, nu este o lume a libertăţii şi creşterii duhovniceşti. E un semn revelator faptul că Hristos cel înviat nu S-a arătat celor ce nu-L doreau, nu-L iubeau, sau cărora le era indiferentă mântuirea suişului în Duh şi Adevăr; nu S-a arătat fariseilor, cărturarilor, scepticilor, indiferenţilor. Din zilele Învierii până în ziua de astăzi, Hristos cel înviat Se descoperă celor ce-L doresc şi lucrează ei înşişi în Biserică prin jertfă, prin Cruce, în Sfântul Duh, Învierea şi Viaţa.
P.S. Această predică a apărut prima dată în România liberă, în 1991. Imaginile: două miniaturi franceze de pe la 1200 (sus) şi din 1372 (jos).
