Antonie de Suroj: Fratele Fiului risipitor

Luca XV, 11-32

Un om avea doi fii.
Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.
Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.
Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.
Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.
Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.
Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.
Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Iarăşi şi iarăşi, am ocazia să vă vorbesc despre parabola Fiului risipitor, despre povestea Vameşului şi a Fariseului, şi de fiecare dată văd cât de uşor îmi este - nu în fapt, nu în realitate, ci cu imaginaţia - să mă identific cu păcătosul care şi-a găsit drumul spre Dumnezeu, cu vameşul care stătea cu inima zdrobită la poarta bisericii, neputând nici să păşească în spaţiul sfânt al lui Dumnezeu, sau cu fiul risipitor care, în ciuda amarnicei păcătoşenii, a incredibilei lipse de sensibilitate, a cruzimii sale, a găsit totuşi drumul spre casă.

Şi cât de rar, în schimb, m-au mişcat destinul fariseului, destinul fiului celui mare - deşi Dumnezeu nu i-a condamnat pe nici unul din cei doi. Despre vameş a spus: Acesta s-a întors mai îndreptat, mai binecuvântat decât acela. Nu a spus că fariseul a mers neînsoţit de dragostea lui Dumnezeu, că Dumnezeu i-a uitat credincioşia, simţul ascultării conştiincioase.

Iar astăzi, din nou, ne aflăm faţă în faţă cu fiul mai în vârstă. Toată viaţa lui a trăit alături de tatăl său, toată viaţa lui a făcut din interesele tatălui său o preocupare personală - a lucrat din greu, cu credinţă, uitând de sine, fără să-i pese de oboseală, fără să pretindă nici o recompensă, doar pentru că a simţit că e corect să facă aşa. Nu i-a lipsit cu adevărat nimic - nici căldura, nici sensibilitatea, nici bucuria tatălui său. Dar este un lucru care te impresionează mult la el - credincioşia lui; în ciuda faptului că inima lui nu era senină, el rămânea credincios. În ciuda faptului că nu primea nici o recompensă vizibilă şi nici o confirmare vizibilă, rămânea credincios, lucra sau, cum spune el, slujea.

Ce duri suntem atunci când ne gândim la el ca la unul care merită puţină simpatie din partea noastră; dar cât de puţini dintre noi putem fi la fel de credincioşi ca el, la fel de ascultători la datorie, în mod constant şi desăvârşit, atunci când nu întâlnim recunoaştere, când nu auzim vreun cuvânt de încurajare, când nu primim nici cea mai mică recompensă; pentru că lucrul pe care l-a făcut Tatăl cu fiul cel mare, este privit drept normal de cei care ne înconjoară, de cei pe care îi slujim, de cei cărora, poate, le suntem robi, de cei ale căror interese stau în centrul vieţii noastre. Oare nu e normal? Nu e fiul meu? Nu e tatăl meu? Nu e fratele meu? Nu e soţul meu? Nu e prietenul meu? Nu implică toate acestea devotamentul total, nelimitat, care-şi este sieşi recompensă?

Cât de cruzi suntem atât de des cu oamenii care ne înconjoară şi care sunt puşi de noi în poziţia fiului mai mare - niciodată recunoscut şi de la care aşteptăm întotdeauna să facă tot ce trebuie fără crâcnire şi fără cusur.

Într-adevăr, fiul risipitor a avut căldură şi s-a întors cu inima zdrobită, a fost gata să devină nou, în timp ce fiul celălalt putea doar continua să muncească din greu cu credincioşie statornică; doar în cazul în care - confruntat cu compasiunea tatălui său, ar fi înţeles ce înseamnă că fratele său mai mic a fost cu adevărat mort şi a venit la viaţă, a fost cu adevărat pierdut şi s-a găsit.

Să cugetăm la noi înşine. Cu toţii avem pe cineva în jurul nostru pe care îl tratăm cu aceeaşi răceală cu care ne gândim la fratele mai mare; dar, de asemeni, avem cu toţii pe cineva pe care îl tratăm cu dispreţ şi asprime, la fel ca fratele mai mare pe cel mai mic, proscriindu-l şi nemaisocotindu-l frate; necredincios tatălui lor, era de neiertat. Şi totuşi, l-am avut aici pe tată, victima respingerii, a orbirii minţii, a cruzimii fiului, cel ce a iertat din toată inima şi cu tandreţe.

Să ne găsim propriul loc în această tragică şi frumoasă parabolă, pentru ca astfel să ne găsim propria cale: fie ca fiu mai mare, deşi poate mult mai puţin conştiincioşi, mult mai puţin sinceri, mult mai puţin dedicaţi intereselor tatălui nostru, prietenilor, rudelor noastre; fie, altminteri, să găsim în inima noastră o simpatie creativă pentru fiul mai mic şi să învăţăm de la el în primul rând că în orice situaţie putem afla o cale care să ne ducă la pocăinţă cinstită şi de întoarcere şi că există cel puţin Unul - Dumnezeu - şi, probabil, o persoană sau mai multe care sunt gata să ne primească noi, să ne răscumpere, să ne restaureze şi să ne permită să începem o viaţă nouă, împreună - tată, frate mai mic şi frate mai în vârstă. Amin.