De timpuriu Biserica a dat Maicii Domnului titluri de sfinţenie mai mari decât cele pe care le-a dat oricărui sfânt. Ea e numită Atotsfânta, Panagia. O venerăm ca pe ceea ce este mai mărită şi mai sfântă decât Heruvimii şi Serafimii, mai mare decât îngerii lui Dumnezeu, care, înzestraţi cu vedere, pot privi, contempla şi adora, mai mare decât îngerii lui Dumnezeu, care sunt, cum se zice, Tronul Celui Preaînalt. Pentru că şi unii, şi alţii Îl văd, I Se închină şi Îl slujesc pe Dumnezeu ca Domn al lor, ca Stăpân al lor, însă rămân oarecum mai departe de El decât ea, care în sfinţenia ei fără margini s-a făcut rudă a lui Dumnezeu, devenind mama Cuvântului întrupat, ea, care este Mireasa, revelaţia perfectă a tot ceea ce creaţia este chemată să fie şi să devină.
Sărbătoarea prezentării Maicii Domnului la Templu ridică, în mod destul de evident, probleme istorice. Ştim că în Israel nimănui nu-i era permis să intre în Sfânta Sfintelor şi că Marele Preot intra doar o dată pe an, după ce a săvârşit curăţirea prin sângele jertfei. Semnificaţia sărbătorii este explicată pentru prima dată, pe larg, într-o predică despre rugăciune, scrisă în secolul al XIX-lea de către Teofan Zăvorâtul. Sfânta Sfintelor, spune el, este inima inimilor închinării omului. Acesta este locul în care oamenii din Vechiul Testament Îl pot întâlni pe Dumnezeu în măsura în care Dumnezeu poate fi cunoscut. Este inima misterului lui Israel. Este, de asemenea, punctul care este oarecum dincolo de punctul jertfei. Sacrificiul deschide uşa către el. Sacrificiul rămâne cumva în partea ceastălaltă. Iar a intra în Sfânta Sfintelor înseamnă mai întâi de toate a intra în adâncul adorării, în adâncul rugăciunii care te face prezent înaintea Dumnezeului celui viu, care te face să stai faţă în faţă cu Dumnezeul cel viu. Prezentarea Maicii Domnului, dincolo de trăsăturile istorice, este preamărită de Biserică pentru că ne arată unde a stat Ea în toată viaţa ei, în prezenţa divină, în renunţarea la toate, în adorare desăvârşită.
Tradiţia zice că ea a fost adusă de către Ioachim şi Ana. Pe icoane puteţi vedea tinere cu lumânări aprinse, aducând-o la templu. Ea fu predată marelui preot, care a luat-o în locul în care el însuşi nu avea acces. Acum, nu cred că există nici un folos în discutarea posibilei istoricităţi a unui eveniment de acest fel. Dintr-un punct de vedere pur istoric este puţin probabil să se fi întâmplat aşa ceva. Dar ceea ce contează este semnificaţia momentului, un moment când, ajunsă la maturitatea unui copil, dar a unuia care se poate închina, poate sluji, poate da ascultare, poate să fie gata să răspundă şi să asculte, Ea a ales toate acestea şi a intrat în adâncimea supunerii, ascultării, atenţiei la ceea ce era voia lui Dumnezeu. Prin ceea ce am spus nu se înţelege că faptele s-au întâmplat sau nu. Dar ceea ce contează în privinţa ei este, evident, acest aspect, mult mai mult decât istoricitatea evenimentului, aşa cum este descris în icoane sau în tradiţiile folclorice.
