Pescuirea minunată (mozaic, Aquileia, sec. V).
Chemarea Apostolilor s-a făcut la Marea Galileii, într-o dimineaţă. Iisus era la ţărmul mării şi, deşi dimineaţă, mulţimea se adunase, Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu (Luca V, 1). Era la mulţimea aceea foame de Cuvânt. La om, dacă vrea să-şi păstreze vocaţia umană şi calitatea de om, foamea de cuvânt dumnezeiesc este şi trebuie să fie tot atât de neistovită ca şi foamea de pâine. Căci cuvântul adevărului este pâinea spiritului. Iar unul dintre profeţi vesteşte: vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului (Amos VIII, 11). Acum pe ţărmul Mării Galileii se afla Dumnezeu Cuvântul şi mulţimii îi era foame de Cuvântul lui Dumnezeu. Există şi în noi, cei de astăzi, o tot atât de chinuitoare foame?
Acolo, la Marea Galileii, a văzut Domnul două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile (Luca V, 2-3). - Pentru a-i cuprinde cu privirea, Iisus ia puţină distanţă. La ţărm stau mulţimile. Aşa se unesc ţărmul cu marea. Mulţimile priveau, ascultau pe Iisus din corabie. Se dezvăluie aici chipul Bisericii. Aşa se va şi construi un locaş sfânt - o biserică înscrisă în chipul unei nave, înscrisă într-o cruce cu altarul spre răsărit înaintând în valuri spre Soarele dreptăţii. Iisus - Soarele dreptăţii era acolo şi chema mulţimile, care vor intra la vremea cuvenită în corabie, în Biserică.
Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi (Luca V, 4). Adâncul aici avea deopotrivă înţeles firesc şi duhovnicesc: adâncul firesc al apelor sau locul peştilor; cel duhovnicesc sau locul sufletelor omeneşti. Pentru început Domnul îndeamnă pe ucenici spre adâncurile apei-cămin al vieţii acestor necuvântătoare. Răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele (vs. 5). Ei încercaseră cu trudă să lucreze în timpul nopţii, prielnic pescuirii, dar osteneala lor nu le-a izbutit. Ţiparii se prind pe întuneric, spune o vorbă veche. Până atunci ei, viitorii ucenici, şi-au făcut lucrul lor noaptea, potrivit acestui meşteşug, şi au prins „vânatul“ lor de întuneric. Acum însă, în ajunul chemării lor la alt „vânat“, în noaptea aceea, ei nu vor mai prinde nimic. Lucrul lor va trebui să se petreacă la lumina zilei. Biserica se zideşte cu „pietre vii“ şi nu cu conştiinţe adormite sau somnoroase.
Iar Simon asculta. Şi el şi ceilalţi „aruncă mrejele“. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde (vs. 6-7). S-a umplut corabia în care se afla şi Iisus; s-a umplut şi cealaltă corabie. Se înţelege, ne uimeşte această minune şi totodată înţelesul ei. Căci nu au căzut de la sine peştii în mrejele pescarilor, ci s-au adunat în jurul lui Iisus la chemarea Lui, atraşi de iubirea Domnului lor. S-au adunat aceste vieţuitoare pentru jertfă. Dar tocmai la Cel Care venise în lume pentru suprema jertfire, căci totul - şi viaţa, şi orice zidire, se întemeiază pe jertfă.
Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon (vs. 8-10). Iisus e lângă Simon în corabie şi Simon e lângă Iisus. Stau alături cu trupul, dar în două lumi radical diferite - duhovniceşte, spiritual -, diferenţă între sfinţenia lui Hristos şi lumea păcatului, privită de Simon ca o prăpastie. O asemenea stare o simţise Daniel când i s-a arătat în vedenie Cel Care avea înfăţişarea fiului omului (Daniel X, 16)... Atunci profetul exclamă: cum poate un slujitor atât de mic al Domnului său să grăiască cu un Stăpân atât de mare ca Tine! Şi de spaimă îmi piere toată puterea şi suflarea mi se opreşte (Daniel X, 17). - Simon exclamă şi el: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos (Luca V, 8). Dar strigătul lui nu este asemeni, bunăoară, celui al gadarenilor, care după izgonirea demonilor din sărmanii năpăstuiţi, cuprinşi de frică mare, Îl roagă pe Iisus să plece de la ei (Luca VIII, 37).
Oare nu aceasta a fost şi frica de religie a regimului totalitar ateu? Regimul instalat într-o lume care, asemenea celei a gadarenilor, îşi păzea o stare nefericită generată de egocentrism - boală a existenţei noastre - şi nu voia cu nici un chip să comunice cu lumea religiei, lumea lui Dumnezeu? Nu aceasta era frica lui Simon. El are conştiinţa păcătoşeniei lui... Iar această conştiinţă că se află în păcat îi dă sentimentul prezenţei divine. Această stare a lui de conştiinţă ne-o descoperă faptul că, dacă în primul lui cuvânt se adresează Domnului: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit..., acum I se roagă adresându-I-se prin alt nume: Ieşi de la mine, Doamne. Prin această invocare: Doamne!, Simon Îl recunoaşte pe Dumnezeu venit printre oameni. Astfel, frica lui este cutremurul în faţa prezenţei dumnezeirii, iar mărturia: Ieşi de la mine... îi descoperă conştiinţa, că nu e posibilă o şedere împreună a binelui cu răul, a cerului cu infernul. Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar?... (II Corinteni VI, 14-15), se va întreba şi Sfântul Apostol Pavel. Strigătul lui Simon Petru descoperă ceea ce numeşte Scriptura Vechiului Testament: Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt (Pilde IX, 10). În Simon-Petru era frica celui ce înţelegea, pentru că, deşi căzut, Îl recunoaşte pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu are leacuri vindecătoare pentru asemenea frică. Ioan, care se afla şi el acum cu Simon, va spune: iubirea desăvârşită alungă frica (I Ioan IV, 18). Acum iubirea întrupată - Iisus Hristos era lângă Simon şi îi vorbeşte lui: „nu te teme“. Prin aceasta Părintele Iubirii alungă din el frica. Însă, aşa cum recunosc Sfinţii Părinţi, frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, dar înţelepciunea are două capete: începe prin frică şi sfârşeşte prin iubire. Mântuitorul transformă frica lui Petru în iubire, pentru că la porunca Domnului: de acum înainte veţi fi pescari de oameni, Simon-Petru şi ceilalţi, Andrei, Iacov, Ioan, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El (Luca V, 10-11), L-au urmat pentru totdeauna.
Iubirea, devoţiunea ucenicului - mai firavă la început - va trece încă prin încercări în noaptea pătimirii Domnului; la cântecul cocoşului, Simon se va mai vedea încă sub povara păcătoşeniei. Dar, după Înviere, când Domnul îl întreabă de trei ori: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?, el va răspunde: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iar Iisus îi spune: Paşte oile Mele (Ioan XXI, 15-17). Numai iubind poţi deveni „pescar de oameni“, poţi salva oameni naufragiaţi din marea furtunoasă a vieţii.
Chemarea Mântuitorului este aceeaşi - atunci şi azi. Teama lui Simon-Petru este învăţătoare şi pentru noi, e teama sfântă a sufletului care îşi recunoaşte păcatele înaintea lui Dumnezeu; e o teamă vindecătoare care înalţă, care trebuie să ne scoată dintr-o altă frică, cea a lumii. O teamă care, simţi adânc, se naşte tocmai din iubire faţă de Dumnezeu, şi se transformă prin harul iertării, al tainei pocăinţei în iubire, tot mai curată, care dă linişte, seninătate, veselie. Roua Ta - a lacrimilor - este rouă de lumină, zice profetul (Isaia XXVI, 19). Altfel, „un sfânt trist este un trist sfânt“, observă un suflet înduhovnicit.
Iubirea născută din teama de a nu-L întrista pe Dumnezeu, din teama de a nu face rele, este iubirea mântuitoare care rămâne. Prin ea devii ucenic al Iubirii-Hristos. Prin ea, în Hristos, poţi şi tu să salvezi pe alţii. Amin.
Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii, apărută în România liberă, 1991.
