 |
| Die Erweckung des Jünglings zu Nain (Meister der Darmstädter Passion, sec. XV). |
O mamă văduvă îşi aduce unicul fiu la mormânt! Una din marile dureri şi întrebări: de ce este aşa? „Firesc“ ni se pare ca fiii să-şi conducă părinţii pe acest drum! Taina răului a produs şi aici o răsturnare - Iisus Se apropie, o priveşte [pe femeie]: Îi este milă adâncă şi îi spune: Nu plânge. Altădată, dimpotrivă, Domnul zice: Fericiţi cei ce plâng (Matei V, 4). Dar cu alt rost: pentru vindecarea sufletului: roua cea de la Tine, vindecătoare este (cf. Isaia XXVI, 19).
Nu plânge. Cuvântul Domnului nu este doar o simplă mângâiere, ca o vibraţie a inimii în felul nostru. Mila lui Iisus e împreună-pătimire cu mama tânărului din Evanghelie, cu noi. Şi e plină de putere, de „bărbăţie dumnezeiască“. Îndată El va preface întristarea mamei în bucurie. Iată, se apropie de sicriu. Acum, cel ce a zis: Eu sunt învierea şi viaţa (Ioan XI, 25) stă în faţa morţii. Viaţa faţă în faţă cu moartea! Dar primul ca şi ultimul cuvânt în existenţă îl are Viaţa, care din Însuşi Izvorul ei porunceşte: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Tânărul s-a ridicat, a început a vorbi şi Mântuitorul l-a dat mamei. Pentru ea, mai ales, a făcut acest „semn“ minunat, pentru a curma suferinţa ei de mamă, se înţelege, şi pentru tânăr spre a-şi duce la o împlinire cursul vieţii.
Sfârşitul înainte de vreme al unui om, suferinţa mamei, mila lui Iisus sau, mai bine-zis, răspunsul Domnului la aceste realităţi ale existenţei noastre, iată atâtea gânduri şi teme la care ne îndeamnă Sfânta Evanghelie să medităm acum.
Dar, mai ales, conştiinţa creştină se întreabă: moartea ţine de firea şi de condiţia noastră umană? Nu! Dintru început „Dumnezeu făgăduieşte lui Adam întru paza poruncilor Sale viaţa fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi“ (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare) şi totodată îl previne tocmai împotriva morţii.
Dumnezeu îi atrage atenţia să nu iasă din unirea, din comuniunea cu El, cu Binele dătător de viaţă şi să guste deopotrivă şi din bine şi din rău. Îi porunceşte: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea II, 16-17). Vei culege fructele morţii. De aceea, neîndoielnic, Sfânta Scriptură spune: Dumnezeu n-a făcut - neîndoielnic - moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare... iar nedreptatea aduce moarte. (Înţelepciunea lui Solomon I, 13-14). În acest sens Apostolul arată: plata păcatului este moartea (Romani VI, 23) şi tot el descoperă ca stăpân al morţii pe demon. De aceea Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evrei II, 14). Fiul Dumnezeului Celui viu, Care în faţa Crucii exclamă: Întristat este sufletul Meu până la moarte (Matei XXVI, 38), a venit în lume tocmai ca să desfiinţeze scandalul morţii. Încât, revolta conştiinţei noastre împotriva morţii, împotriva răului, este fundamental legitimă. Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, compătimeşte şi cu mama tânărului din Nain şi cu noi toţi.
Dar dacă moartea nu este opera tragică a Creatorului, nu este firească pentru că Dumnezeu este Izvorul vieţii. Şi totuşi făpturile sunt supuse schimbării prin însuşi actul creaţiei. Venim de la nefiinţă la fiinţă şi zilele Creaţiei ne vorbesc despre o neîncetată înnoire. În fiecare dimineaţă a Creaţiei, precum ne arată cartea Facerii, apăreau făpturi noi, plantele, vieţuitoarele, omul. Care este, după voia şi ordinea dumnezeiască, calea acestei treceri de la un chip la altul - pentru că chipul lumii acesteia trece (I Corinteni VII, 31)? - Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne descoperă inspirat că Mielul - Fiul şi Cuvântul creator al lui Dumnezeu - este înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa XIII, 8), tocmai pentru întemeierea lumii. Deci jertfa, oferirea, deschiderea în iubire jertfelnică e calea acestei treceri de la o stare a lumii la alta, mai desăvârşită. Ritmul acestei mutaţii se petrece în doi timpi: jertfă-înviere. Iar această trecere din desăvârşire în desăvârşire s-ar fi făcut fără intervenţia tragică, violentă, a morţii, a distrugerii. Precum cugetă un ierarh ortodox, „aceste mutaţii ar fi putut avea loc asemenea jertfirii unui untdelemn curat care se preface în lumină, sau tămâie care se preface în dulci parfumuri; dar, mai luminos, asemenea Schimbării la Faţă a Domnului, pe Muntele Taborului“.
Dar Adam n-a ascultat de Dumnezeu, s-a despărţit de Izvorul vieţii. La ispita şarpelui, a căzut din orgoliu în egoism, adorare de sine; în locul iubirii de Dumnezeu din care ne tragem viaţa a ales iubirea luciferică de sine în care în final ne închidem ca într-un mormânt. Şi aşa prin păcat a transformat jertfa în moarte. Viaţa lui, viaţa noastră, asemenea unei rămurele mai păstrtează puţină sevă, dar curând se ofileşte, se stinge.
A trebuit un nou altoi, mai mult, un nou Adam, „pentru a comunica viaţa sa acestor mlădiţe veştede. Dumnezeu introduce viaţa Sa dumnezeiască prin Fiul Său, Care Se întrupează de la Duhul Sfânt şi din Fecioară fără amestecul molipsitor al păcatului“. Şi El, Hristos, „cu moartea pe moarte călcând“, învinge moartea. Dar cum? - prin jertfă, prin cruce. Dacă Adam prin păcătuire a transformat jertfa în moarte, Iisus Hristos transformă moartea în jertfă care duce la înviere. Şi precum prin Adam moştenim povara morţii, în Hristos, prin jertfă, dobândim Învierea. Încât, prin opera săvârşită de Iisus Hristos putem rosti şi noi: „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde ţi-este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit... înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt în luminata zi a Învierii).
Fiecare creştin, prin botez, e o mlădiţă altoită în Rădăcina cea nouă - Hristos. Şi, asemeni Mântuitorului, suntem chemaţi în Duhul Sfânt să transformăm moartea noastră în jertfă, întorcându-ne astfel cu faţa la Dumnezeul Cel viu. Când Moise s-a rugat lui Dumnezeu: Arată-mi slava Ta!, Sfânta Scriptură descoperă: Faţa Mea nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască (Ieşirea XXXIII, 18-20). Trebuia să vină Fiul lui Dumnezeu în lume să-Şi arate faţa Lui dumnezeiască nouă, oamenilor, şi să omoare moartea prin jertfa crucii. Iar creştinii, pentru a vedea faţa lui Dumnezeu, faţa lui Hristos, şi ei, asemenea Domnului, trebuie să omoare păcatul, să săvârşească o jertfă inversă. Să ucidă răul, să ucidă tot ceea ce produce despărţirea de Dumnezeu - mândria luciferică, invidia, ura, dezbinarea, violenţa, minciuna, răpirea, nedreptatea, întreg lanţul fărădelegilor. Aceasta e o ucidere a unei lumi în care m-am ucis ca-n moarte, o jertfire prin care eu ies din mine însumi, o moarte faţă de păcat, „mai adâncă decât moartea fizică“, dar e o moarte conştientă şi liberă a răului din lume, e înviere. E viaţa în Hristos prin credinţă, prin împărtăşire din trupul şi sângele Lui dătător de viaţă, prin deschiderea întregii mele vieţi către El, rădăcina vieţii, izvorul vieţii.
Este răspunsul decisiv la chemarea Lui care spune: Adevăr zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă (Ioan V, 24).
Predică la Duminica a XX-a după Rusalii (România liberă, 1991).
