La parabola del convitato a nozze (Bernardo Strozzi, ulei pe pânză, sec. XVII).
Sfânta Evanghelie a acestei Duminici este de asemenea înveşmântată într-o parabolă şi se află în strânsă legătură cu parabola lucrătorilor viei, care s-a citit Duminica trecută. Precum am ascultat şi am înţeles, în Evanghelia lucrătorilor viei, Mântuitorul ne înfăţişează mai ales timpul Vechiului Testament. Timpul profeţilor, care, rând pe rând, ca nişte „trimişi”, au cerut în numele lui Dumnezeu roadele credinţei şi faptelor bune, vestind şi pregătind venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. - Dar să ne amintim că lucrătorii viei nu i-au primit cu iubire pe „trimişii” Părintelui iubirii: nici pe profeţi şi nici pe Însuşi Fiul Său. Dimpotrivă, pe unii i-au bătut, pe alţii i-au omorât şi pe Fiul l-au ucis (Matei XXI, 35-39).
Cu parabola de astăzi, numită şi „a nunţii Fiului de împărat”, ne aflăm în Noul Testament; în timpul sfânt, cel mai sfânt din istoria lumii, al venirii Fiului lui Dumnezeu la noi, la „ai Săi” (Ioan I, 11). E timpul Întrupării, al nunţii, al unirii pe veci a Fiului lui Dumnezeu cu omul.
Aşa începe şi Sfânta Evanghelie a zilei: Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său (Matei XXII, 2). Împăratul din parabolă e Părintele ceresc. Dar, adânc şi uimitor, Părintele ceresc trimite la noi pe Fiul Său, Care Se întrupează de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, ne vesteşte mântuirea, vindecă pătimirile noastre şi varsă sângele pe Cruce spre a primi viaţa cea nouă a Învierii. Şi toate acestea Mântuitorul le numeşte: nuntă. Şi, într-adevăr, pe toate le-a împlinit Fiul din iubire, iar iubirea este podoaba şi harul Mirelui. Căci El Însuşi zice: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan XV, 13). Iar dacă nunta este unirea desăvârştită dintre mire şi mireasă, în care cei doi sunt una, atunci această „mare taină” a unirii Fiului lui Dumnezeu cu noi este nunta şi icoană dumnezeiască a nunţii. Precum spune şi Apostolul: v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită (II Corinteni XI, 2). Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu este Mirele Bisericii, cum îl şi invocăm la Prohodul Vinerii Mari. Deci moartea, în Duhul Evangheliei, ni se dezvăluie ca jertfa, ca nunta. Credem că de aici s-a inspirat şi poporul în Mioriţa, unde ciobanul îşi trăieşte moartea ca o nuntă.
Urmând mai departe firul Evangheliei, Mântuitorul ne spune că împăratul a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă. Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; Iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis (Matei XXII, 3-6). Slujitorii pe care îi trimite acum împăratul poftească la nuntă sunt mai întâi Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan, Apostolii şi apoi urmaşii lor. Ospăţul, euharistia, împărtăşania se află de faţă: Hristos. Şi toate darurile, Cuvântul, Trupul şi Sângele, celelalte Taine care se oferă la această masă sunt dumnezeieşti. Şi totuşi cei poftiţi la această sărbătoare unică în viaţa lumii refuză, nesocotesc chemarea: unii sunt preocupaţi de ţarină, alţii de neguţătorie, de afaceri care produc „arginţi”. Dar să nu se creadă că împăratul îi va osândi pentru că îşi iubesc ţarina sau negustoria. Doar de la început El încredinţase lui Adam grădina Edenului, să o lucreze şi să o păzească. Vina celor ce refuză să vină stă în aceea că ei îşi fac din ţarină, negoţ şi afaceri „mirele” şi „dumnezeul” lor. Încă şi mai răi se arată cei care „punând mâna pe slujitori, îi batjocoresc şi îi ucid”. Poţi fi din nefericire nu numai străin, ci şi vrăjmaş lui Dumnezeu, însă păcatul îşi caută vinovatul. Auzind împăratul toate acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc (vs. 7). Sfinţii Părinţi şi alţi tâlcuitori văd în aceste cuvinte profetice ale Mântuitorului pătimirile prin care a trecut Ierusalimul în anii '67-'70 sub Vespasian şi Tit.
Atunci, la această nuntă care se prăznuieşte veşnic, vor fi chemaţi alţii. Pentru că cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci - zice Împăratul - la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. (vs. 8-10). Înţelegem că este vorba de chemarea neamurilor, a tuturor, şi de amestecul lor, pentru că sunt poftiţi de-a valma şi răi şi buni. Dumnezeu nu refuză pe nimeni; vrea ca toţi să avem parte de adevăr, de dragoste, de mântuire. De aceea Mântuitorul stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, spunând că „cei bolnavi au nevoie de doctor” (Matei IX, 12).
Numai să se folosească de doctor şi să se vindece. Căci iată, intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut (Matei XXII, 11 sq.). Fără haină de nuntă! Era vechi obicei în răsărit ca să li se dea celor poftiţi la o mare sărbătoare haine din veşmânteria regelui. Trebuie să vedem în această rânduială o tradiţie sfântă prin care cei ce iau parte la sărbătoarea împăratului să fie îmbrăcaţi asemenea lui. Se înţelege, privind mai adânc, aceasta este în primul rând o îmbrăcăminte de har a sufletului. Sfântul Simeon Noul Teolog aseamănă sfintele virtuţi - credinţa, nădejdea, dragostea, îndelunga răbdare, smerenia, cu nişte foiţe de aur care, sudate împreună, alcătuiesc vasul şi veşmintele sufletului. Prin ele străluceşte făptura.
Deci El ne spune că au fost îngăduiţi să intre la nuntă, la masă, şi buni, şi răi. Aşa sun chemaţi să intre în Biserică toţi, prin Taina Sfântului Botez şi părtăşia cu celelalte Sfinte Taine. Dar să ajungi să te împărtăşeşti cu cuvântul lui Dumnezeu, cu Tainele lui, mai ales la Masa Sfântă, cu Trupul şi Sângele Lui, şi să nu-ţi faci din toate acestea veşmântul cel nou, haina nunţii Lui, să rămâi în firea cea veche, nesimţitor la sângele Jertfei Fiului lui Dumnezeu? Într-o tainică descoperire se spune că un asemenea suflet care se împărtăşeşte cu nevrednicie de dumnezeieştile Taine, după trecerea din această viaţă, Împăratul îl întâmpină, zicând: Dă-Mi înapoi darul. Despre omul din Evanghelie ni se spune că el a tăcut (vs. 12). N-a avut grai de căinţi, de trezire, nici măcar în acea ultimă clipă a întâlnirii cu Împăratul. N-a gândit să spună măcar atunci cântarea sfântă: Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte. Iar de aici urmarea: împăratul a zis slujitorilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. (vs. 13) S-a legat în propriile lui legături - de patimi, de nelucrare, de nerodire a binelui, şi s-a aruncat în întunericul cel mai din afară. Dureros lucru - afară e întuneric. Atunci, potrivit Scripturii Sfinte, Lumina e înăuntru. Şi, într-adevăr, Lumina adevărului, dinlăuntru luminează şi, precum zice Apostolul, în acea lumină harică străluceşte cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos (II Corinteni IV, 6). În această cămară care străluceşte în cămara lăuntrică a inimii, a rugăciunii, vezi, simţi, înţelegi pe Hristos, pe sfinţi, Tainele lui Dumnezeu, viaţa de veci. Dar la aceasta, precum se încheie Evanghelia, mulţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi (Matei XXII, 14).
Predică apărută pentru prima dată într-o Românie liberă din 1991.
