duminică, august 12

Părintele Galeriu: Datornicul nemilostiv


Datornicul nemilostiv (Rembrandt van Rijn, c. 1650).

În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul ne învaţă printr-o parabolă despre atât de divina şi chinuitoarea taină a iertării; a iertării ca vindecare (Matei XVIII, 23-35).
Ceva mai înainte ni se spune că Sfântul Apostol Petru, apropiindu-se de Mântuitorul, i-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? (Matei XVIII, 21). Numărul şapte era sacru în Vechiul Testament şi a rămas până astăzi. Mântuitorul îi răspunde: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte (vs.22). Precum vedem, cuvântul Domnului nu este un răspuns contabil, ca întrebarea lui Petru, ci o deschidere către infinit. Iertarea nu are măsură, ca şi iubirea din care se naşte. Iar măsura iubirii este de a fi fără măsură. Atunci, „de şaptezeci de ori câte şapte” înseamnă iertare ori de câte ori se iveşte prilejul să ajut la vindecarea fratelui meu. Parabola începe prin a ne situa, mai întâi, în faţa lui Dumnezeu: Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. (Matei XVIII, 23-27).
Se cuvine să credem că Omul Împărat din parabolă este Însuşi Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut Om. Lui, I-a dat [Tatăl] putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului (Ioan V, 27). El este Arhetipul, Modelul desăvârşit, după care ne putem judeca faptele şi numai El ne poate mântui, dar nu fără noi, ci împreună cu noi.
Iar datoria faţă de El ca Dumnezeu este imensă. Un talant în vremea aceea „avea greutatea şi valoarea unei cantităţi de cca 60 kg de argint” (Preot Vasile Gheorghiu). Deci un simbol al datoriei noastre nesfârşite în faţa lui Dumnezeu Şi cu ce avea datornicul să-i plătească? Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? (I Corinteni IV, 7). Doar prin rugăciune. Şi s-a milostivit stăpânul, i-a dat drumul, i-a iertat datoria. Dar în Scriptură, în Hristos, iertarea înseamnă vindecare. Era vindecată oare inima slugii aceleia cu datoria ei imensă?
În partea a doua, parabola ne situează în faţa aproapelui: Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. (Matei XVIII, 28-30) Datoria de 100 de dinari faţă de zece mii de talanţi vrea să arate infima datorie a unui semen de-al nostru faţă de noi înaintea lui Dumnezeu. Dar aici esenţialul este că noi putem răscumpăra infinitul datoriei noastre înaintea lui Dumnezeu cu preţul iertării puţinei datorii a semenului nostru. Or, tocmai aici se descoperă darul vindecării, al milostivirii divine, însă împreună cu participarea mea întreagă la propria mea vindecare. Cât timp priveşte cu faţa către Hristos, Petru calcă pe valuri; cum îşi întoarce faţa la furtună, se scufundă. Sluga din Evanghelie a ieşit de la faţa lui Dumnezeu şi s-a uitat neiertător la săraca datorie a fratelui său, şi se scufundă din nou sub povara marii lui datorii. Eu vin la Taina mărturisirii, spun păcatele, recunosc datoriile. Preotul rosteşte: „te iert şi te dezleg”. Dacă eu nu am avut credinţă sinceră, nu am iertat, la rându-mi, pe semenii mei - rămân sub chinul păcatelor mele prigonitoare. Aşa ajung fin nou în faţa judecăţii lui Dumnezeu, căci spune Evanghelia mai departe: Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre. (Matei XVIII, 31-35) Cei care iau apărarea celui năpăstuit sunt îngerii, sfinţii şi toţi cei care nu pot suferi nedreptatea. Atunci se adevereşte cuvântul că judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Iar mila biruieşte în faţa judecăţii (Iacob II, 13).
Vinovăţia şi iertarea ridică noian de întrebări: nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine... (Romani XIV, 7). Păcatul, răul, provoacă rană şi suferinţi lui Dumnezeu, aproapelui şi mie. Cain ucide pe Abel dar suferă şi Dumnezeu... (Facerea IV, 10). Saul prigoneşte pe creştini, dar pe drumul Damascului, Iisus îl întâmpină zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?..., adăugând: Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. (Fapte IX, 4sq.) Tu loveşti, dar şi tu te răneşti! Răul, greşelile oricui ne fac pe toţi să suferim. Care-i ieşirea, vindecarea? Dumnezeu ne-a dăruit iertarea, căinţa. Altfel, ce tragic ar fi căderea fără ridicare; păcatul şi boala fără vindecare, cât de absurd mormântul fără înviere.
Iertarea este un dar divin. Dar nu simplu iertare, fără căinţă, fără o dovadă sigură a vindecării. Sluga din Evanghelie care după iertarea oferită de Domnul îşi sugrumă apoi fratele (Matei XVIII, 28) cade acum sub mânia şi „mâna chinuitorilor” (vs. 34).
De această iertare divină, dovedită clar prin vindecare de rău, avem nevoie toţi, chiar peste o vinovăţie mai mare sau mai mică. Eu pot, cum învăţa stareţul Varsanufie, şi să iau asupra mea datoria celor zece mii de talanţi, şi să las asupra ta, să achiţi doar o sută de dinari, dar şi pentru aceştia trebuie să te lupţi. Căci microbul răului oricât de mic ar fi tot te îmbolnăveşte.
Un suflet creştin suferea din pricina unui rău mare provocat de cineva. Dar deodată simte că răul cel mai insuportabil nu era fapta pe care o suferise, ci mai ales ura care îi mistuia cum inima. - Doamne, nu simt atunci cum mă poate răni, odată cu fapta, şi boala sufletească a semenului meu? Cum să mă las contaminat de răul lui? Oare numai răul să-l las să fie contagios în lume? Adevărul, iubirea să nu devină molipsitoare?
Dumnezeu este Iubire şi eu - omul zidit după chipul lui Dumnezeu, trebuie să fiu iubire. Adevărul şi iubirea sunt definiţia sănătăţii.
Şi nu trebuie să-mi pierd sănătatea mea prin contagiunea răului. Când Sfântul Ştefan era lovit cu pietre, ucis, el se roagă: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! (Fapte VII, 60). El nu se lasă învins, rănit de răutatea lor ucigaşă. Dar el se roagă precizând: nu le socoti lor păcatul acesta, adică păcatul împotriva lui. Altfel spus, eu pot şi sunt dator să iert păcatul, răul făcut mie! Dumnezeu iartă păcatele tuturor celor ce i se roagă şi se căiesc. Dar răul pe care ţi-l faci tu ţie, care stăruie în tine şi tu nu vrei să-l scoţi prin căinţă, lacrimi şi implorarea ajutorului dumnezeiesc, cine ţi-l poate ierta? Nimeni nu poate fără voia ta. Adânc, glasul iubirii dumnezeieşti îmi strigă: iartă cu dragoste curată, cu rugăciune să te vindeci şi tu şi fratele tău. Iar dacă fratele tău continuă să greşească, tu să nu rămâi indiferent, nepăsător, faţă de răul lui, căci atunci tu nu-l iubeşti. Tu trebuie să te lupţi cu toate mijloacele dumnezeieşti, pentru mântuirea lui. Să te rogi: Doamne, dă-ne adevărata iertare, care înseamnă vindecarea tuturor, „izbăvirea de cel rău”. Amin!

Această predică a apărut într-o Românie liberă din 1991.