Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule; că de voie ai binevoit a Te sui cu Trupul pe Cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit; pentru aceasta, cu mulţumire strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea.
Rugăciune la Icoana Mântuitorului
Unsprezece argumente pentru venerarea Sfintelor Icoane
1. Persoana Fiului lui Dumnezeu, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este icoana vie, naturală şi întru totul asemenea Dumnezeului celui nevăzut, Care poartă El Însuşi pe Tatăl în întregime (Sf. Ioan Damaschinul, †753). Acest lucru reiese şi din conversaţia pe care a avut-o Mântuitorul cu Apostolul Filip, când a zis acestuia: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan XIV, 9). Sf. Irineu al Lyonului (†202) spune că Tatăl este invizibilul din Fiul, iar Fiul este vizibilul din Tatăl.
2. Icoana ne aduce aminte că Mântuitorul, întrupându-Se, a luat chip de rob (Filipeni II, 7) făcându-Se în toate privinţele, mai puţin păcatul, asemenea nouă: Întru veşnica aducere-aminte a vieţii trupeşti a Domnului nostru Iisus Hristos, a patimilor Sale şi a morţii Sale mântuitoare, al cărei rod este răscumpărarea lumii acesteia, ne-a fost transmisă datina să-L reprezentăm în forma Sa omenească, adică în teofania Sa văzută, înţelegând că prin aceasta preamărim smerenia Cuvântului lui Dumnezeu (Sf. Gherman al Constantinopolei, †733).
3. Cuvântul icoană (εἰκών) apare pentru prima oară în Sf. Scriptură în referatul Creării omului (Geneza I, 26), unde se spune: ποιήσωμεν ἄνθρωπον κατ᾿ εἰκόνα ἡμετέραν καὶ καθ᾿ ὁμοίωσιν (să facem om după chipul şi după asemănarea noastră). De aici rezultă că Adam, cel de dinainte de cădere, este icoană autentică a Divinităţii. Faptul că pe Icoană este zugrăvit un chip omenesc ne aduce aminte, iarăşi, că omul este chipul lui Dumnezeu. Icoana reîmprospătează memoria noastră ontologică, ne aduce aminte de demnitatea nostră de rudenii ale Celui de sus. Părintele Galeriu spune că, văzându-L pe Mântuitorul, Apostolii şi-au adus aminte de propria lor origine, ştiau acum cine sunt ei, de unde vin, care este sensul existenţei lor. Chipul lui Dumnezeu din om fusese restaurat, căci Apostolii ştiau acum care este originea lor: Cuvântul, devenit trup, a refăcut chipul şi asemănarea, deoarece El Însuşi a devenit ceea ce exista deja după chipul Său, gravând în profunzime asemănarea, făcându-l pe om, prin văzutul Cuvântului, asemeni Tatălui celui nevăzut (Sf. Irineu al Lyonului).
4. Mântuitorul Însuşi ne-a lăsat câteva icoane vizibile ale Sale: năframa Sfintei Veronica, (posibil) giulgiul de la Torino; vezi şi legenda regelui Abgar al Edesei, înfăţişată în imaginea care însoţeşte acest articol (Egipt, sec. X).
5. Cinstirea Icoanei urcă la prototip (Sf. Vasile cel Mare, †380). Hotărârea Sinodului VII ecumenic din 787 spune: cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a iubi prototipurile şi a le da cuvenita sărutare şi închinare.
6. Prima icoană a fost pictată, potrivit Tradiţiei, în perioada apostolică, de către Sf. Evanghelist Luca.
7. Icoana este, pentru neştiutorul de carte, o Evanghelie în imagini. Pe ea sunt zugrăvite principalele evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc.
8. Privindu-i pe Sfinţii reprezentaţi pe icoane, credincioşii îşi aduc aminte de faptele lor şi se străduiesc pe cât posibil să îi imite. Potrivit filozofului danez Søren Kierkegaard, vederea Mântuitorului răstignit de către un copil îl va face să se gândească mai târziu cum să se războiască împotriva lumii în care iubirea este răstignită şi oamenii se roagă pentru tâlhar.
9. Experienţa istoriei Creştinismului ne învaţă că de multe ori Sfintele Icoane au făcut miracole, întorcând păcătoşii la dreptate şi ereticii sau necredincioşii la credinţă, cum arată o povestire din Limonariu.
10. Cultul icoanelor a fost stabilit ca dogmă a credinţei creştine de un Sinod ecumenic – cel de la Niceea (787).
11. Pictarea icoanelor este o mărturie a vocaţiei creatoare şi a setei de frumos cu care a fost dăruit omul de la Dumnezeu. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662), lumea este chip şi arătare a luminii nevădite, oglindă preacurată, limpede, întreagă, neîntinată, neumbrită, primind, dacă e îngăduit să se spună, toată splendoarea primei frumuseţi.
