Împăratului şi Stăpânului tuturor, Celui ce S-a născut pe pământ, cunună preastrălucită te aduci, nu împodobită cu pietre scumpe, ci acoperită cu flori din sângiurile tale. Ci veniţi, iubitorilor de mucenici, să culegem florile cântărilor, capetele să ne încununăm şi cântări să aducem, zicând: cel ce cu înţelepciune şi cu har ţi-ai luminat sufletul, întâiule mucenic al lui Hristos Dumnezeu, cere pentru noi pace şi mare milă. (Anatolie)
Numele Ştefan vine de la cuvântul grecesc Στέφανος, care înseamnă „cunună” (în greacă e genul masculin, aşa încât poţi să citeşti, în textul de mai sus, ca şi în celelalte din Minei, fără să schimbi nimic, „Ştefan” în loc de „cunună”). Ceea ce cunoaştem cu privire la viaţa lui se rezumă la cele două capitole din Faptele Apostolilor (VI şi VII). Este descris ca bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt (Fapte VI, 5). Cei rău voitori nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea (Fapte VI, 10), găsindu-i ca nod în papură faptul că ar fi spus cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii (Fapte VI, 13) şi aducându-l astfel în faţa judecăţii Sinedriului. Ajuns aici, a mişcat de la bun început pe toată lumea, întrucât, aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger (Fapte VI, 16).
Pus să se apere, Sfântul Ştefan a trecut la atac, învinuindu-i într-un mai lung discurs pe cei care îl judecau că se împotrivesc lui Dumnezeu, la fel cum au făcut, la vremea lor, Evreii care i-au ucis pe profeţi: Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o! (Fapte VII, 52-54). Furia auditorilor a atins paroxismul atunci când Sfântul Ştefan a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! (Fapte VII, 56) - cuvinte care, bineînţeles, au fost considerate a fi o blasfemie, ceea ce a dus inevitabil la uciderea cu pietre a Sfântului Ştefan, în timp ce acesta se ruga: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu! (Fapte VII, 59). Ultimele sale cuvinte au fost adresate tot lui Dumnezeu, dar ca o rugăciune pentru cei care l-au osândit: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! (Fapte VII, 60).
