Părintele Galeriu: Iisus Hristos, plinirea veacurilor

Zice inspirat Apostolul: Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie ... pentru ca noi să dobândim înfierea. (Galateni IV, 4 sq.) Plinirea vremii! Pentru toate este o vreme, sau, altfel spus: toate la vremea lor. Cuvânt inspirat din Sfânta Scriptură. Eclesiastul grăieşte: Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. (Eclesiast III, 1-5). Solomon, el este Eclesiastul, vedea o vreme şi o împlinire trecătoare pentru fiecare lucru; dar nu vedea o plinire desăvârşită pentru vremea însăşi. Existenţa, viaţa, se mişcă după el într-o repetiţie monotonă, într-un cerc închis, fără ieşire. Cu adâncă tristeţe şi exclamă Eclesiastul: Nimic nou sub soare (Eclesiast I, 9).

Iată însă şi Plinătatea. Iată „noutatea cu adevărat nouă: Fiul lui Dumnezeu Se face Om”, precum adânc observă Sfântul Ioan Damaschinul. Fiul lui Dumnezeu se face şi Fiul Omului. Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte; şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce... preamăreşte Biserica. Dumnezeu coboară în lume şi o înnoieşte, îi dă plinătatea.

Şi cum? Fiul lui Dumnezeu Se naşte ca Om într-o peşteră. Leagănul lui Dumnezeu-Cuvântul este o iesle a celor care nu cuvântă. Dar tocmai acestea îl recunosc pe Stăpân: Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său (Isaia I, 3). Aici în peşteră, în iesle, El face să se dezvăluie prin El, şi de la început: slava pe care îngerii o văd se arată tocmai în smerenie; puterea în slăbiciune, bogăţia divină infinită în sărăcie.

Iisus Hristos n-a luat chipul împăratului, El Care este Domn al veacurilor (Evrei I, 2); n-a luat chipul Arhiereului, El, Care este Preot în veac; n-a luat chipul filozofului, Cel ce este Înţelepciunea nemuritoare şi atotcuprinzătoare (Înţelepciunea VIII, 13). El, Dumnezeu fiind în chip ... a luat chip de rob (Filipeni II, 6-7), chipul celei mai de jos stări dintre oameni: a sclavilor pe care un filozof ca Aristotel nici nu-i socotea printre oameni.

El, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul Părintelui Ceresc, ia chip ca al unuia care, ca sclav, nu era pe lume decât un număr; şi se înscrie şi El acum ca un număr în recensământul poruncit de Cezarul August (Luca II, 1). Plecând de la ultima stare a făpturii omeneşti, El dă fiecăruia dintre noi calitatea de persoană, calitatea de a fi cineva cu un dar al lui, cu o chemare unică în lume, cu un cuvânt al lui de spus.

De aceea, adânc a grăit şi de Dumnezeu inspiratul Sfântul Ambrozie al Milanului: „Cuvântul S-a făcut trup, pentru ca trupul să devină cuvânt”. Tot trupul, orice făptură omenească de la El şi prin El are vrednicia să aibă cuvânt, să aibă dreptul la cuvânt, dreptul să fie auzit, pentru că într-adevăr Cuvântul S-a făcut trup şi ... am văzut slava Lui (Ioan I, 14). Şi s-a făcut cuvânt pentru toţi, pentru ca toţi să devenim cuvânt real, fiinţă cuvântătoare.

În acest trup plăpând de prunc, într-o iesle, El poate spune cuvânt pe care nimeni nu l-a mai rostit: Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl (Ioan XIV, 9). Îl vedem în El descoperit pe Unicul Părinte, Tatăl ceresc. Părintele Lui nu e din Adam, nu este din această lume căzută sub povara răului; nu moşteneşte firea stricăcioasă a păcatului. El nu Se întrupează de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, care „fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul L-a născut”.

De aceea El este „Cuvântul adevărului”, numai al adevărului. Întru El nu este neadevăr, nu este păcat. Cine dintre voi Mă poate vădi pe Mine de păcat? (Ioan VIII, 46). El este adevărul şi referinţa noastră supremă la adevăr. În El mă judec, mă văd, mă recunosc pe mine, dacă sunt în adevăr. Pacea conştiinţei mele, tăria neclintită a conştiinţei mele, bucuria conştiinţei mele stă în aceea că Adevărul a luat chip de Om, şi eu mă pot verifica totdeauna în El şi prin El dacă mă aflu în adevăr. El singur a spus şi a putut să spună: Eu sunt Adevărul (Ioan XIV, 6).

El mărturiseşte în lume Adevărul, ca Dumnezeu şi ca Om. Aşa i-a spus şi lui Pilat: Eu spre aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr (Ioan XVIII, 37). El descoperă şi învaţă că nu numai Dumnezeu, ci şi omul trebuie să fie martor al adevărului, pentru că El, Iisus Hristos, şi ca Om a dat o asemenea mărturie. Şi a dat, deopotrivă, mărturie pentru Iubire. Pentru că Adevărul se mărturiseşte prin Iubire şi în Iubire. Iar El, Hristos, este Iubirea supremă, mărturisită până la jertfă.

De aceea, El ne este Modelul, desăvârşitul Model de umanism. Pentru că ori de câte ori gândim şi vorbim despre umanism trebuie să avem în vedere un model desăvârşit de om, adică, fără păcat, fără pată. Dar, onest vorbind, noi nu găsim la nici unul dintre fiii oamenilor un asemenea model. Atunci, Modelul nostru uman nu este simplu uman, ci divin-uman. Nu este simplu Omul, ci Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, şi, pentru aceea, Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca să avem în El Modelul desăvârşit de om. Pe El să-L cunoaştem, să-L iubim, să-L întâmpinăm acum:

Hristos Se naşte, slăviţi-L!
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!

Această predică a Părintelui Galeriu a apărut prima oară într-o Românie liberă din anii '90.