Părintele Galeriu: Samarineanul milostiv

Mântuitorul, aflându-Se în mijlocul ucenicilor şi al mulţimii, tocmai rostea către ucenici această descoperire: „Toate Mi-au fost date de catre Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl, decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere” (Luca X, 22). O asemenea destăinuire unică o surprinde, printre cei de faţă, un învăţător de lege, care se apropie de Iisus şi Îl ispiteşte cu această gravă întrebare: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (vs. 25). Precum se ştie, în sânul neamului evreiesc de atunci fariseii credeau în viaţa de apoi şi în învierea morţilor; saducheii nu credeau. Or, întrebarea legiuitorului într-un asemenea prilej, aflându-se în faţa Domnului şi ascultând mărturia că toate tainele I-au fost încredinţate de Tatăl, deci şi a vieţii veşnice, apare firească. Nu spusese cândva şi Eclesiastul că „Dumnezeu a pus în inima noastră şi conştiinţa veşniciei” (Eclesiast III, 11), mai precis a nemuririi? Veşnic este Unul Dumnezeu; noi - suntem nemuritori. A crede în asceastă vocaţie a noastră este o alegere capitală; de viaţă şi de moarte. Dar, cum se poate dobândi o asemenea viaţă? Să urmărim dialogul dintre Mântuitor şi legiuitor.
La întrebarea legiuitorului, Mântuitorul îi răspunde cu o altă întrebare, care îl descoperea cât era el de cunoscător de lege. Astfel, Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? (vs. 26). Cu alte cuvinte, legea nu poartă în ea puterea vieţii Aceluia Care a dat-o? „Păziţi poruncile ca să fiţi vii”, zice Domnul (Deuteronom IV, 1). „Fiinţa poruncilor este Dumnezeu”, învaţă şi Sfinţii Părinţi. La întrebarea Mântuitorului, legiuitorul redă cuprinsul Legii în esenţa ei: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi (vs. 27). „Ai răspuns drept”, îi confirmă Mântuitorul. Viaţa naşte din iubire. Din iubirea de semeni, între oameni naşte această viaţă asemenea lor. Din iubirea de Dumnezeu, cu Dumnezeu, naşte viaţă asemenea lui Dumnezeu - fără moarte, viaţă veşnică. Şi Mântuitorul completează: „Fă acestea - iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele - şi vei trăi”, vei fi viu în veci.
Dar Sfânta Evanghelie ne continuă dialogul, arătând că legiuitorul, voind să se îndrepteze pe sine, adică să cunoască dreptatea divină mai adânc, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? (vs. 29). Pentru noi, întrebarea acestui învăţător de lege ne apare dureroasă, descoperind o adâncă sfâşiere în conştiinţa lui. Avem o obârşie comună şi el o ştia din Cartea Sfântă (Facerea I, 27). Ne naştem la fel, ne bucurăm şi suferim împreună, avem aceleaşi trebuinţe de pâine şi adevăr, murim la fel şi totuşi nu ne recunoaştem una. Un legiuitor al Testamentului divin întreabă: cine este aproapele meu? Spusese şi Moisi: „Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Levitic XIX, 18). În această poruncă, credincioşi ai Vechiului Testament socoteau drept „aproapele” doar pe cei din neamul lor. Legiuitorul răscolit de o asemenea întrebare vrea să afle de la Iisus cuvântul hotărâtor. Şi aici, Mântuitorul dă răspunsul plinătăţii, al iubirii universale.
Acest răspuns îl dă Mântuitorul prin vestita pildă a Samarineanului milostiv: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lasându-l abia viu (vs.30). Se înţelege, cel căzut în mâna tâlharilor era iudeu, altfel nu ar fi avut cum să locuiască în Ierusalim. Până aici, un fapt nu prea ieşit din comun,tâlcul pildei începe de abia acum. Pe lângă rănit trec pe rând: un preot, un levit şi apoi un samarinean. Primii doi, preotul şi levitul erau „pârga casei lui Israel” (Numerii III, 40). Lor le era încredinţată mai întâi legea să o păzescă şi să o înveţe. Dar aceşti paznici ai legii, care strecurau ţânţarul şi înghiţeau cămila , văd pe semenul lor... sfârşit, abia suflând, în drum şi trec pe alăturea. „Privirea lor nu este spre aproapele, ci a fiecăruia spre el însuşi; din această închisoare nu pot ieşi.
Samarineanul era probabil într-o călătorie, întrucât Ierusalimul şi Ierihonul se află departe unul de altul. Din pricina amestecului lor cu coloniştii aduşi din Palestina de Salmanasar al Asiriei (IV Regi XVII, 24-34), Samarinenii erau socotiţi drept necuraţi şi iudeii când voiau să facă drumul între Ierusalim şi Galileea ocoleau Samaria. Şi iată, acest samarinean dispreţuit de iudei, de preot şi de levit, văzându-l pe rănit, simte milă; iubirea divină din el trece peste baricadele ridicate de egoism şi ură şi venind la el îi spală rănile, toarnă untdelemn şi vin, îl duce la o casă de oaspeţi, ba şi plăteşte gazdei pentru întreţinerea lui. Acest străin, dispreţuit chiar de victima tâlharilor care poate îi erau de un neam, acesta îi era aproapele.
Ce uimit va fi rămas poate învăţătorul de lege, ca şi întreaga lume veche, la acest răspuns al Mântuitorului. Atunci, după cuvântul lui Iisus Hristos, aproapele meu este tot omul, indiferent de credinţa, neamul, poziţia socială, culoarea feţei, chiar dincolo de păcatele lui. Chipul lui Dumnezeu este în toţi şi noi suntem una cu toţii. Mantaua iubirii trebuie să ne acopere pe toţi, cum ziceau Părinţii.
O tradiţie fariseică reprodusă de Mântuitorul învăţa pe iudei: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău (Matei V, 43). Aşa gândea mai toată lumea de pe atunci. Elinii numeau barbari pe cei care nu erau de un neam cu ei. Romanii negustoreau sclavii ca pe o marfă, iar un filozof antic (Aristot) considera că sclavii nu sunt de aceeaşi fire cu ceilalţi oameni. Ce mică era lumea iubirii, a familiei umane pentru o conştiinţă a lumii vechi.
Iisus Hristos numai deschide uşa iubirii şi unirii cu toţi. Este în cuvântul Său din această pildă o descoperire şi o profeţie: descoperirea este aceea că suntem prin obarsie una, o familie umana raspândită pe faţa întregului pământ; profeţia că vom ajunge odată să ne şi recunoaştem, că „toţi suntem una, fii ai aceluiaşi Părinte ceresc şi fraţi prin Hristos - Fiul Său în Duhul Sfânt”. Dar, deşi iubirea îşi întinde aripile peste toţi, aproapele meu este în primul rând cel de lângă mine. Iubirea cu fapta o pot arăta mai ales cu cel din faţa mea, cu el încep. Şi conştiinţa îmi spune: „Vei răspunde pentru oricine ţi-a fost dat să-ţi apară în cale: s-a ridicat prin tine, sau a căzut, sau a rămas căzut. Va fi salvat cel ce salvează pe alţii”, spune un bun creştin.
În samarineanul milostiv Mântuitorul Se descoperea pe El Însuşi. El este pentru noi Samarineanul Care împacă în Sine toate neamurile. El ne spală rănile cu apa sfântă a Botezului, a Crucii Lui. El toarnă untdelemn şi vin; Mir sfinţit cu puterea şi mireasma Duhului Sfânt, şi vin prefăcut în Sângele Său dumnezeiesc, euharistic. El mă ridică, îmi redă calitatea de chip şi fiu dumnezeiesc şi mă duce în „casa de oaspeţi”, Biserica lui plătind, dăruind totul pentru mine. Şi prin toate, El mi Se descoperă - Aproapele şi mă învaţă cine este aproapele.
Iar acum, în sfârşit, mai rămâne de răspuns la una din temele acestei Evanghelii. Ştim că legiuitorul l-a întrebat pe Mântuitorul: cine este aproapele meu. După ce i-a spus pilda cu Samarineanul milostiv, a întrebat şi Mântuitorul: Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? (vs. 36) Or, pentru conştiinţa creştină apare aici o problemă capitală: cele două întrebări, cea a legiuitorului şi cea a Mântuitorului, sunt identice? Nu, nicidecum. Legiuitorul întreabă: cine este aproapele meu. E ca şi cum el, sau cineva dintre noi, ar privi în jur la semenii lui şi s-ar întreba: cine îi este aproape şi cine îi este duşman, văzând aproapele ca pe un fel de posesie a lui. Accentul cade pe acest al meu posesiv. Centrul rămâne eul meu. Nu am ieşit din egoism, nu am păşit încă în lumea iubirii divine. - Întrebarea Mântuitorului e pusă radical din altă poziţie: nu cine este aproapele meu, ci cui îi sunt eu aproape. Domnul zice: Care din cei trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari. Al meu posesiv dispare. Am ieşit din eul meu spre aproapele. Şi aici Iisus Hristos ne descoperă, ca şi în orice cuvânt al Lui, cum n-a făcut-o nimeni vreodată, iubirea divină mântuitoare, dătătoare de viaţă. Amin.

P.S. Această predică a Părintelui Galeriu a apărut pentru prima dată într-o Românie liberă din 1991. Imaginile: Der barmherzige Samariter (tapiserie, Kamillianerkloster Neuss am Rhein) şi două reprezentări nedatate, una africană şi alta chineză, ale pildei. O altă predică pe aceeaşi temă a Părintelui Galeriu se poate asculta aici.