... Ne-am pervertit într-atât conştiinţa, încât să se spună de către unii sărmani filosofi, că „în intelect nu există nimic care să nu fi fost mai înainte în simţuri”. Şi cum prin simţurile din afară intră cele dinafară, pieritoare, s-a şi zis: Moartea intră prin ferestre (Ieremia IX, 21). Adică prin simţuri, care sunt ca nişte ferestre zidite în trupul nostru, dar prin care ne+a fost dat să privim, prin toate făpturile, spre Ziditorul lor. Şi ne aducem aici aminte de cuvântul spus de Dumnezeu unui suflet sfânt: „Lumea face atâta zgomot la urechile voastre, încât glasul Meu nu-L mai auziţi”.
A auzit dregătorul bogat glasul lui Iisus? A auzit el un glas dar fără înţelesul lui, fără să-i simtă chemarea. Bietele lui simţuri erau doar trupeşti, pervertite. Pentru a auzi şi a înţelege glasul lui Dumnezeu, şi din Scripturi şi din făpturi, ne trebuie ceea ce numesc Părinţii „simţirea înţelegătoare [νοερά αίσθησις], simţirea minţii; simţirea duhovnicească”, cum o numeşte Sfântul Simeon Noul Teolog. Simţirea prezenţei Duhului Sfânt în noi prin care credem şi mărturisim: Domn şi Dumnezeu este Iisus Hristos (I Corinteni XII, 3); şi prin Acelaşi Duh Sfânt ne simţim şi pe noi fraţi cu Hristos - Domnul şi înfiaţi de Dumnezeu strigând: Avva Părinte (Romani VIII, 15).
Prin Sfintele Taine se deschide în noi tocmai această simţire duhovnicească. La Sfântul Botez ne rugăm: Dezbracă de pe noi învechitura, ne înnoieşte spre viaţa de veci, ne umple de puterea Sfântului Duh, spre unirea cu Hristos... Iar prin Taina Sfântului Mir se pecetluiesc cu pecetea darului Duhului Sfânt toate încheieturile şi simţurile trupului tocmai pentru a dobândi în Duhul Sfânt sensibilitatea, simţirea duhovnicească. Simţurile, văzul, auzul, mirosul, gustul, pipăitul, nu se strică, [numai] păcatul strică; ele se spiritualizează prin har, se fac instrumente, căi ale primirii descoperirilor dumnezeieşti. „Duhul Sfânt strămută lucrările simţurilor din afară spre simţurile dinlăuntru - de pildă vederea spre mintea care priveşte lumina vieţii, auzul spre înţelegere, gustul spre puterea deosebitoare a raţiunii, mirosul spre cunoaşterea minţii; iar pipăitul îl strămută spre starea de veghe a inimii - ca să petrecem viaţa îngerească pe pământ”, învaţă Cuviosul Nichita Stithatul [Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 189]. De aceea ne şi rugăm: Doamne, luminează-mi ochii gândului, înţelepţeşte-mă să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta. Psalmistul mărturiseşte: auzului meu vei da bucurie şi veselie (Psalm L, 9). Credinciosul împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele dumnezeiesc exclamă în Liturghie: Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată... sau îşi zice împreună cu Sfântul Simion Noul Teolog că „darul i s-a făcut pahar al băuturii dumnezeieşti şi al undei nemuritoare, umplându-se de desfătare cerească cu care singuri îngerii se desfată şi sunt păstraţi nestricăcioşi”. Aceasta e înălţarea şi pregustarea, arvuna, încă de aici, a veacului viitor şi a vieţii de veci cu Hristos.
Dar dregătorul din Evanghelie? Auzind acestea, adică urmarea deplină a lui Hristos, s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi Iisus, privindu-l cum se îndepărta de El întristat, sclav al lanţurilor lui lăuntrice, rosteşte: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. (vs. 23-25) Imagine pe care unii tâlcuitori o explică astfel. Se afla în Ierusalim o portiţă mică a cetăţii prin care nu puteau intra decât oiţele, iar cămilele care le însoţeau nu puteau pătrunde, precum nici animalele sălbatice, distrugătoare. Mai curând puteau intra cămilele cu poverile lor decât bogaţii cu şi mai mari poveri. Iar cei ce ascultau, surprinşi, îngrijoraţi, întreabă, ca şi noi: Atunci, cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. (vs. 26-27). - Taină a iubirii dumnezeieşti care ne cheamă mereu. A iubirii Lui care, în Hristos, a venit la noi în chipul robului, al săracului, al pelerinului la uşile noastre, la durerile şi la lipsurile noastre, şi ne spune: „Eu îţi sunt inimii tale de toate: Eu îţi sunt tată, Eu frate, Eu mire, Eu casă; Eu îţi sunt hrănitor, Eu haină, Eu rădăcină, Eu temelie. Tot ce vrei, aceea îţi sunt. Ca să nu ai lipsă de nimic. Voi fi în slujba ta. Eu îţi sunt şi prieten şi oaspete şi cap şi frate şi soră şi mamă. Îţi sunt toate. Numai poartă-te sincer cu Mine. Sărac făcutu-M-am pentru tine; pribeag, răstigniu-M-am pentru tine pe Cruce şi am fost pus în mormânt. Sus, intervin pe lângă Tatăl pentru tine. Tu eşti pentru mine totul; şi frate şi împreună moştenitor şi prieten şi mădular (al trupului Meu). Ce mai vrei încă?” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Amin.
Această predică, la Duminica a XXX-a după Rusalii (Luca XVIII, 18-27), din care eu nu am decât acest ciot, a apărut prima oară într-o Românie liberă din 1991. Imaginea: icoana Mântuitorului de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina, Sinai, datând din sec. al VI-lea.
