...Zice Domnul: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina (Luca XII, 16). Pe cât e de bogat, pe atât i se mai adaugă alte avuţii. Grea încercare. Rodul era mai curând al pământului. Iar Dumnezeu răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei V, 45). Unii îşi zic despre semeni ai lor: iată cât e de nedrept, necinstit şi „îi merge bine”, sporeşte în toate ale lui. Binele lui poate este până la nivelul pântecelui. Iar dacă sporeşte şi în alte daruri, Dumnezeu aşteaptă, e îndelung răbdător, până la seceriş. De aceea, precum adânc ni se descoperă prin Apostol: Dumnezeu nu-şi ia înapoi nici darul, nici chemarea (Romani XI, 29).
Dar să ascultăm mai departe ce spune Domnul despre bogat: El cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? (vs. 17). Săracul nu are ce pune pe masă copiilor lui. Bogatul nu are loc unde să-şi pună bogăţiile lui. Deocamdată, astăzi, nu se întâmplă aşa ceva la noi. Iar mâine, bogaţii să folosească soluţia divină a darurilor, ca „să nu i se întâmple mai rău decât a fost”.
Pentru că bogatul din parabolă şi-a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. (vs. 18-19). Un cuvânt al păcatului, repetat ne întâmpină: „jitniţele mele”, „bunătăţile mele”, „sufletului meu”, întreaga lui existenţă şi viaţă este centrată pe: ale mele, al meu. Aici e obârşia răului, boala existenţei noastre şi a morţii înseşi.
O inversiune tragică pentru un asemenea suflet, centrul nu mai este Dumnezeu, ci eul lui. Şi apar atâtea centre câte euri luciferice apar în lume. Fărâmiţare şi anarhie a existenţei.S-a observat că „fiinţele şi lucrurile pe care le iubim sunt pentru noi uşi care ne duc spre lume şi spre Dumnezeu, sau oglinzi care ne întorc spre noi înşine”.
Sărmanul bogat din Evanghelie şi alţi nefericiţi bogaţi din istorie pentru care oameni sau bunuri, în loc să contemple în acestea pe Creatorul, şi-au făcut idoli din ele şi şi-au pierdut minţile şi puterile în robia poftelor. Au avut doar iluzia unei posesii. De câte ori din posesor [ajungi] să te schimbi şi să devii un posedat. Altfel, ce poate să însemne spusa acestui bogat: Suflete, ai multe bunătăţi pentru mulţi ani - parcă anii stau în puterea ta; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te - dar, o suflete, pentru odihnă, pentru somn eşti menit sau pentru veghe creatoare? Şi hrana ta este oare băutura, mâncarea, petrecerea? Acestea sunt pâinea spiritului? - De aceea, răspunsul lui Dumnezeu dă o sentinţă cumplită: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (vs. 20) - Rar foloseşte Mântuitorul cuvântul nebun. Trebuie ştiut însă că atunci s-a petrecut ceva grav: omul nu se mai afla în fire, în adevărul firii lui; s-a alienat. Bogatul era nebun pentru că socotea toate bogăţiile ale lui, aşa cum diavolul, când l-a ispitit pe Mântuitorul, i-a arătat, i-a fulgerat într-o clipă ochii cu toate împărăţiile lumii şi I-a zis: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. (Luca IV, 5-7). Aşa au socotit şi mulţi bogaţi şi dictatori, închipuindu-se pe ei înşişi „dumnezei”, pentru care a şi arătat Psalmistul: Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” (Psalm XIII, 1).
Nebun era bogatul care îşi hrănea spiritul (chiar dacă în Scriptură prin suflet se înţelege şi viaţă) doar cu materie. Şi iarăşi nebun era nesocotind că viaţa are un termen aici de ucenicie în lucrarea binelui şi un răspuns înaintea judecăţii lui Dumnezeu pentru a primi mai departe în veacurile ce vor să fie alte rosturi mai înalte cu răspunsurile lor.
Pentru bogatul din parabolă ceasul judecăţii venise. Bunurile pe care le numeşte „ale mele” nu mai sunt ale lui. Nu le poate lua cu el. Dar atunci tu, care ai iubit bogăţia la nesfârşit, cu ce bogăţie pleci de aici?
Mântuitorul încheie parabola: Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu (vs. 21). Aici, în acest cuvânt al Mântuitorului ni se descoperă sensul existenţei, sensul vieţii, care este îmbogăţire în Dumnezeu; îmbogăţire nu doar în a avea, pe care o părăsim, ci îmbogăţire în a fi, în fiinţă, în adevărul şi în iubirea infinită a lui Dumnezeu. Îmbogăţirea în rodirea talanţilor încredinţaţi de care ne face părtaş Hristos, pentru care zice Apostolul: Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi, din moartea păcatului, şi te va lumina Hristos (Efeseni V, 14). Amin.
P.S. Această predică la Duminica a XXVI-a după Rusalii (Luca XII, 16-21) a fost publicată prima dată într-o Românie liberă din 1991. Imaginile: Bogatul din parabolă (Rembrandt, 1627, Gemäldegalerie, Berlin) şi Omul bogat (xilogravură din ciclul Dansul morţii - Der Todtentanz de Hans Holbein cel Tânăr, 1523-1526).
