Ilustraţie la Speculum humanae salvationis (Oglinda mântuirii omului), Köln, c. 1450.Se apropiau Paştile Crucii şi Înivierii. Iisus intrase în templul lui Dumnezeu, izgonise pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu... răsturnase mesele zarafilor, rostind: Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari! (Matei XXI, 12-13). Un asemenea act de autoritate dumnezeiască supără pe arhierei, farisei, cărturari. Dar nu supără poporul sărman; căci iată, au venit la El, în templu, orbi şi şchiopi şi El i-a făcut sănătoşi (vs. 14). Oamenii suferinzi şi simpli, nepervertiţi, Îi simţeau dumnezeirea în viul vieţii lor, în timp ce „înţelepţii”, arhiereii, bătrânii, întemniţaţi în slava lor deşartă, ascultau, dar nu auzeau chemarea. Spre a le descoperi tragica lor stare, El le spune această pildă:
Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. (Matei XXI, 33-39).
Omul stăpân al casei sale din parabolă este Dumnezeu, Părintele nostru ceresc. Via preînchipuie lumea însăşi, dar şi Templul Legii Vechi. Aşa văzuse şi Isaia proorocul, zicând: via Domnului Savaot este casa lui Israel (Isaia V, 7). Gardul înseamnă Legea care păzeşte poporul dreptcredincios. Teascul este altarul de jertfă pe care Mielul lui Dumnezeu avea să-şi verse sângele Legii celei Noi. Turnul de pază îi preînchipuie pe înţelepţii străjeri care să vegheze şi să-i apere de cel rău. Şi a dat via lucrătorilor, iar el s-a dus departe (Matei XXI, 33). Ce înseamnă acest „departe”? Este, potrivit înţelegerii Sfântului Ioan Gură-de-Aur, spaţiul „îndelungii răbdări a lui Dumnezeu”. Şi este totodată spaţiul viu al libertăţii noastre; spaţiul în care Dumnezeu Se retrage „departe” şi chiar omul poate pleca „departe” de El. - Ca de pildă în cazul Fiului risipitor. Căci Dumnezeu este şi „aproape” şi „departe”; şi prezenţa şi distanţa. Şi simţim prezenţa prin harurile şi darurile Lui. Dar şi transcendenţa infinită a fiinţei. Ne lasă liberi la lucrul nostru să-i fructificăm zestrea de har. Ne stimulează proniator spiritul, fără să ne forţeze, ne atrage discret la Sine, fără să ne constrângă printr-o manifestare copleşitoare. E o cale euharistică a pedagogiei divine. Ne împărtăşeşte din darurile Lui printr-o comuniune în care „binele” e şi descoperire, dar şi taină de nepătruns, iar viaţa noastră e mişcare intensă între vocaţie şi elan, căutare şi descoperire, ofrandă şi împlinire.
Dar cum şi-au împlinit chemarea lucrătorii viei? A sosit vremea roadelor şi stăpânul trimite slujitori să adune roadele. Orice lucru: orice făptură vie, orice om se judecă după roade. Şi fiecare, de la locul lui, de mai mică sau mai mare răspundere. „Rodeşte unde ai fost răsădit” - ne învaţă Sfinţii Părinţi.
Dar deodată, parabola ne deschide spre o viziune mesianică. Slujitorii trimişi de stăpânul viei sunt, rând pe rând, ucişi de lucrători. Se înţelege, este vorba de profeţii Vechiului Testament, care au pătimit până la sânge. Iar prin cuvintele şi pătimirile lor, profeţeau patimile lui Hristos. Căci „Fiul” din parabolă, „Moştenitorul” pe Care Îl ucid, este Mântuitorul lumii.
După rostirea parabolei, Mântuitorul, adresându-li-Se direct celor din Sinedriu, îi întreabă: Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? Ei răspund: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor (Matei XXI, 40 sq.) Deodată înţeleg că este vorba despre dânşii. Fiorii răspunderii îi cuprind: Să nu fie! (Luca XX, 16). Dar Mântuitorul, privind la ei, le zice: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”? (Matei XXI, 42). Era cuvântul profetic al lui David (Psalmul CXVII, 22-23). În vremea veche, pietrele care erau aşezate în capul unghiului încheiau doi pereţi ce aveau menirea să susţină întreaga clădire. Dar Psalmistul precizase că „de la Domnul s-a făcut aceasta”. Deci Piatra era Hristos, era darul suprem al Stăpânului, al Părintelui ceresc. Şi Psalmistul Îl contempla profetic pe Hristos, Piatra cea din capul unghiului - pentru că El avea să unească iudeii şi neamurile în viitorul aşezământ dumnezeiesc - Biserica.
Însă, dureros, ei nu înţelegeau. Şi Hristos îi previne: spun vouă că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Şi adaugă acest cuvânt de o rară gravitate: Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi. (Matei XXI, 43 sq.) Mântuitorul profeţea vestirea Evangheliei la neamuri, dar profeţea şi starea sufletului care se confrunta cu Hristos - Piatra unghiulară. Omul e unica fiinţă în lume care se construieşte mereu. Şi nu te poţi construi decât pe Piatra de temelie. Această Piatră e unică. E Modelul, e Arhetipul, e Hristos. Nu-L poţi evita. Vrei, cumva, să „cazi” asupra Lui, să-L loveşti: te sfărâmi ca vasul care cade pe piatră, sau ca Saul, care, mergând spre Damasc să prindă, să prignească pe creştini, Iisus îl întâmpina spunându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?... Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să loveşti cu piciorul în ţepuşă. (Fapte IX, 4sq.) Izbeşti, dar tu te răneşti; nu ţepuşa, ci piciorul tău se răneşte. Şi - chiar dacă nu te loveşti, refuzi această piatră de temelie a zidirii Sale. Atunci cade ea peste tine, şi „pe cine va cădea îl va strivi”. Psalmistul ne răspunde aici cu un cuvânt tot atât de adânc: Întoarce-se-va răutatea lui la capul lui (Psalm VII, 16). Răutatea purtată în tine şi nevindecată în Hristos, ea însăşi te ucide. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul „cel pe care va cădea va fi strivit”, înţelege profund că prin aceasta Domnul îi făcea şi ne face să vedem Învierea Sa. Într-adevăr, Învierea striveşte total puterea răului. Atunci, numai în Hristos este posibilă mântuirea.
