mystagogia

Interviu cu mitropolitul Japoniei

2009-01-23T08:37:00.000-08:00

Mitropolitul Daniel al Tokyo-ului şi a toată Japonia, în vârstă de 70 de ani, era azi dimineaţă în pole-position în sondajul iniţiat de saitul За Патриарха printre internauţi. Este însă foarte greu de crezut că numele său va fi luat în considerare între atâţia competitori experimentaţi care au în plus avantajul naţionalităţii (dacă vreţi o informaţie mai clară: noul patriarh va fi Kiril de Smolensk şi Kaliningrad, actualul locţiitor de patriarh).
Interviul de faţă e preluat de pe Православие.Ru / Pravoslavie.Ru. Poza: Catedrala Sfintei Învieri (supranumită Nikorai-do) din Tokyo, vedere din 1929.

- Eminenţa Voastră, sunteţi de patru ani încoace capul Bisericii Japoniei. Înainte de asta aţi slujit ca preot timp de mai mulţi ani. Cum s-a schimbat percepţia voastră asupra Ortodoxiei japoneze de când aţi devenit mitropolit?
- Am înţeles pe deplin faptul că Biserica Ortodoxă a Japoniei este independentă din punct de vedere economic şi acest lucru are ca rezultat o mare responsabilitate din partea noastră. Trebuie să participăm la foarte multe probleme administrative. În trecut, Biserica Japoniei era condusă de episcopii de origine rusă ce se aflau în SUA. Aşa a fost după al doilea război mondial. Dar acum treizeci de ani Biserica Ortodoxă a Japoniei a devenit independentă. Liderul acelei mişcări a fost Mitropolitul Nikodim (Rotov). De atunci, Biserica noastră a fot condusă de episcopi japonezi. Una dintre cele mai importante sarcini a devenit asigurarea independenţei economice a Bisericii. În prezent, sigur, nu putem spune că Biserica din Japonia dispune de nenumărate comori, dar navem tot ce trebuie pentru a funcţiona normal şi pentru a-L aduce pe Hristos poporului japonez. Cred că situaţia economică este foarte importantă, Biserica nu poate funcţiona altfel, dar chestiunile economice trebuie să meargă împreună cu creşterea spirituală şi cu ridicarea nivelului spiritual credincioşilor noştri.
- În această lumină, care sunt principalele sarcini cu care se confruntă astăzi Biserica Japoniei?
- Aşa cum ştim cu toţii, Biserica Ortodoxă are la temelia ei Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Noul Testament a fost acum tradus complet în japoneză. Aproape toate textele liturgice sunt traduse. Datorăm acest lucru a Sfântului Nicolae, Luminătorul Japoniei. Tot el a tradus şi lucrări ale Sfinţilor Părinţi şi această problemă este încă de actualitate. Trebuie să continuăm să traducem în japoneză şi să publicăm învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Şi trebuie să începem cu lucrările concise ale Sfinţilor Părinţi, să prezentăm cititorilor noştri mai întâi principalele şi cele mai elocvente idei ale învăţăturilor lor. Asta încercăm să facem. Sigur, Biserica noastră este de-abia la început în procesul de introducere a credincioşilor în moştenirea lăsată de Sfinţii Părinţi.
- Ştim că vă plac scrierile Sfinţilor Părinţi şi le traduceţi înşivă. Creştinii japonezi le citesc în mod regulat?
- Desigur, Sfinţii Părinţi nu sunt „populari“. Dar cred că publicarea operelor lor este extrem de importantă. Mi se pare că una din principalele mele atribuţiuni este să aleg cea mai inteligibilă parte a activităţii lor şi să o transform în aşa fel încât să fie lesne de înţeles, pentru japonezi în special. Mulţi oameni îmi spun că munca pe care am început-o este foarte utilă. Ei fac cunoştinţă, cel puţin în japoneză, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi.
- Părinţii pustiei Optina deşert au făcut acelaşi lucru, atunci când au adus originalele greceşti în Rusia, traducându-le şi publicându-le...
- Sfântul Teodosie a împrumutat rânduiala monahală grecească de la Muntele Athos, atunci când a fondat Lavra peşterilor din Kiev. Era vorba despre o tradiţie ortodoxă autentică. Japonezii întreabă: „Ce este Ortodoxia?“ Când se vor familiariza cu scrierile Sfinţilor Părinţi, îşi vpr da seama că aceasta este Ortodoxia... Apropo, cine a întocmit cartea numită Calea Părinţilor, publicată de mănăstirea voastră?
- Cartea a fost scrisă de o persoană remarcabilă - Serghei Iosiphovich Fudel. A fost fiu de preot şi şi-a petrecut mulţi ani în închisori. În opinia mea, este una dintre cele mai bune cărţi. Din păcate, este prost vândută. E foarte important pentru noi că am aflat în persoana dumneavoastră un om care apreciază cu adevărat această carte. Aţi tradus şi lucrări de Ignatie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul?
- Numai în parte. În Tokyo a fost un tânăr expert al filologiei japoneze, Alexei Potapov, care a lucrat plin de râvnă pentru Biserică şi a tradus mai multe lucrări de Ignatie Briancianinov. Acum, ele au fost publicate în japoneză. Înainte, în Japonia nici măcar nu se auzise de numele Sfântului. Dar, treptat, aceste lucrări ajung în deşertul uscat al Japoniei. Să-i facem pe japonezi să se obişnuiască măcar cu numele a Sfinţilor Părinţi. Cu timpul, când numele unei sfânt devine cunoscut, putem începe să traducem principalele, cele mai importante în sens spiritual lucrări ale sale. În final scopul nostru va fi să traducem toate scrierile Sfinţilor Părinţi, să zicem, pentru biblioteca mănăstirii pe care avem de gând s-o aflăm în Japonia în curând. Sfântul Ignatie a fost un scriitor prolific, am opera sa în şase volume în biblioteca mea personală. Desigur, pentru o singură persoana, mai ales un străin, este multă muncă să citeşti toate aceste cărţi groase, îţi ia o mulţime de timp. Sfântul Ignatie Briancianinov a avut în permanenţă un sentiment de amărăciune în inima lui, din pricina greşelilor din lume la care a putut fi martor. Şi el a încercat să schimbe lumea în bine cu ajutorul condeiului.
- Eminenţa voastră, regizorul japonez Akira Kurosava, pe care-l admirăm foarte mult, a arătat într-unul din filmele sale, Kagemusha, că la început, japonezii au privit Creştinismul ca o învăţătură ostilă. La rândul său, Sfântul Nicolae (Kasatkin), când şi-a început activitatea în Japonia, menţiona frecvent că japonezii vorbesc despre „secta mizerabilă a creştinilor“. S-a schimbat astăzi atitudinea faţă de Ortodoxie?
- Din păcate, mulţi japonezi nici n-au auzit de Ortodoxie. Prima imagine care le vine în minte japonezilor atunci când e vorba despre Creştinism este Biserica Romano-Catolică. Şi filmul la care vă referiţi arată mai ales percepţia faţă de Catolicism. Oficial, în Japonia sunt înregistraţi 1 milion 400 de mii de creştini practicanţi. Puţini dintre ei sunt ortodocşi. Dar toată lumea ştie de Catedrala Învierii, pe care japonezii o numesc Nikorai-Do arătându-şi respectul faţă de Sfântul Nicolae.
- Cât de mulţi credincioşi ortodocşi sunt în Japonia?
- Ştim de circa 30 de mii de familii. Dar unii credincioşi nu sunt înregistraţi oficial. E imposibil să dăm numărul exact, deoarece unii dintre aceştia sunt înregistraţi ca ortodocşi şi nu vin la biserică, iar alţii nu sunt, dar participă la slujbe.
- Cum e relaţia dumneavoastră cu statul?
- În Constituţia japoneză există principiul libertăţii de conştiinţă, care este ocrotită de legi concrete şi de tradiţia contemporană a societăţii japoneze. Acest principiu e valabil în ţara noastră de mai mult de o sută de ani, de la revoluţia care a avut loc în 1867. De aceea statul nu poate capabil să se amestece în treburile organizaţiilor religioase.
- Oamenii de astăzi devin din ce în ce mai raţionali şi calea spre credinţă devine tot mai complicată. Există speranţa că vor fi mai mulţi ortodocşi în Japonia şi că Biserica Ortodoxă va deveni mai puternică?
- E o întrebare dificilă. Desigur, inteligenţă şi educaţie sunt foarte importante. Dacă priveşti la istoria Japoniei, vezi că japonezii folosesc un concept precum „spirit“ în tradiţia lor naţională. Acesta e diferit totuşi ca sens în Ortodoxie. În ultimii o sută de ani, societatea japoneză, ca şi restul lumii, au căpătat o gândire raţionalistă. Dar cu ajutorul ei nu poţi feri de păcat, ea nu te duce direct către mântuire.
Acest secol ne-a furnizat noi o mulţime de noi cunoştinţe. Dar la ce bun? Cum poate ajuta aceasta la mântuirea unui suflet? În tinereţe, îmi plăceau foarte mult activităţile intelectuale. Dar acum, după ce am păşit mai mult pe calea vieţii mele, am ajuns la concluzia că a cunoaşte nu înseamnă totul. Cunoaşterea este semnificativă în viaţa noastră, dar nu e cel mai important lucru. Cea mai importantă este starea sufletelor şi inimilor noastre, cea care duce la mântuire. E important ca dragostea dumnezeiască să împărăţească în inima omului.

Din viaţa Sfântului Macarie Egipteanul

2009-01-19T11:42:00.000-08:00

✙ Un frate s-a dus la avva Macarie Egipteanul şi i-a zis: avvo, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Şi i-a zis bătrânul : du-te la mormânt şi ocărăşte morţii! Deci ducându-se fratele a ocărât şi a azvârlit cu pietre şi venind a vestit bătrânului. Şi i-a zis bătrânul : nimic nu ţi-au grăit? Iar el a răspuns: nu. I-a zis lui bătrânul : du-te şi mâine şi îi slăveşte! Deci mergând fratele, i-a slăvit zicând : apostolilor, sfinţilor şi drepţilor! Şi a venit la bătrânul şi i-a zis: i-am slăvit. Şi-a zis bătrânul: nimic nu ţi-au răspuns? A zis fratele: nu. I-a zis lui bătrânul: ştii cu câte i-ai necinstit şi nimic nu ţi-au răspuns şi cu câte i-ai slăvit şi nimic nu ţi-au grăit? Aşa şi tu, dacă voieşti să te mântuieşti, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socoteşti, ca cei morţi să fii şi poţi să te mântuieşti.
✙ Se spune despre avva Macarie că, de venea la el vreun frate ca la un sfânt bătrân şi mare cu frică, nimic nu vorbea cu el. Iar de-i zicea vreunul din fraţi, defăimându-l: avvo, oare când erai cămilar şi furai sapun şi-l vindeai, nu te băteau păzitorii? De-i zicea acestea cineva, vorbea cu el bucuros orice îl intreba.
✙ Povestea avva Pafnutie, ucenicul lui avva Macarie, că zicea bătrânul: când eram copil, cu ceilalţi copii păşteam boii. Şi m-am dus să fur smochine şi când alergau ei, a căzut una de la dânşii şi luând-o am mâncat-o. Când îmi aduc aminte de dânsa, şed plângând.

- din Pateric -

Antonie de Suroj: Epifania

2009-01-06T01:52:00.000-08:00

← Крещение (Andrei Rubliov - oare?, c. 1410).

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Ziua de Bobotează este ziua în care întregul cosmos este reînnoit şi devine participant la sfinţenia lui Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, este ziua în care Hristos începe drumul Golgotei.
El a venit la Ioan Botezătorul, la Iordan, dar nu spre a Se curăţi, întrucât era fără păcat, atât ca Dumnezeu şi cât şi în omenitatea purificată de-a lungul istoriei lui Israel de către acei strămoşi care şi-au dăruit vieţile lui Dumnezeu şi a căror sfinţenie a culminat cu atotcurăţia Maicii Domnului, atât de pură şi de neîntinată încât a putut fi adusă în Sfânta Sfintelor, unde nici marele preot nu îndrăznea să pătrundă decât o dată pe an şi doar atunci după o sfinţire specială.
Hristos nu are nevoie să fie curăţit. Dar aceste ape, în care s-au spălat pe ei înşişi toţi păcătoşii ce au venit la Ioan Botezătorul mărturisind răul din vieţile lor, erau, aşa-zicând, îngreuiate de păcătoşenie şi, prin urmare, de mortalitatea omenirii. Ele au devenit apele morţii şi în aceste ape Domnul Iisus Hristos S-a cufundat în acea zi, luând asupra sa mortalitatea care rezultă din păcatul omului.
El vine nemuritor în umanitatea şi divinitatea Lui şi, în acelaşi timp, îmbracă veşmântul mortalităţii lumii păcătoase. Acesta este începutul drumului Calvarului. Este o zi în care ne minunăm de dragostea fără margini a lui Dumnezeu. Dar, ca în orice altă ocazie, omul trebuia să participe în chip desăvârşit la mântuirea pe care I-a dăruit-o Dumnezeu. Şi de aceea Hristos vine şi devine părtaş la mortalitatea noastră, pentru a ne mântui. Punctul culminant va fi pe Golgota, atunci când El va spune: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Acesta va fi momentul în care El, Dumnezeu Cel Înomenit, va pierde comuniunea cu Tatăl prin participare la destinul umanităţii. Este actul ultim al iubirii divine.
E, prin urmare, momentul să ne mirăm şi să ne minunăm şi să slăvim această dragoste a lui Dumnezeu şi să învăţăm de la El, pentru că El a spus în Evanghelie: v-am dat vouă pildă, urmaţi-o (cf. Ioan XIII, 15). Suntem chemaţi, în limitele păcătoşeniei şi omenităţii noastre, să purtăm fiecare greutăţile celuilalt, în viaţă şi în moarte. Să învăţăm din asta. Ni se pare atât de dificil să purtăm chiar greutăţile celor pe care îi iubim şi, practic, imposibil să le luăm pe umăr pe ale celor pe care nu-i iubim, cu sensibilitate firească şi directă. Să învăţăm asta, pentru că altfel vom trece peste cea dintâi lecţie pe care ne-o dă Hristos, la intrarea în ministeriul Său. Amin.

- traducere şi adaptare: radugo, după textul în engleză -

Antonie de Suroj: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

2008-11-21T00:55:00.000-08:00

De timpuriu Biserica a dat Maicii Domnului titluri de sfinţenie mai mari decât cele pe care le-a dat oricărui sfânt. Ea e numită Atotsfânta, Panagia. O venerăm ca pe ceea ce este mai mărită şi mai sfântă decât Heruvimii şi Serafimii, mai mare decât îngerii lui Dumnezeu, care, înzestraţi cu vedere, pot privi, contempla şi adora, mai mare decât îngerii lui Dumnezeu, care sunt, cum se zice, Tronul Celui Preaînalt. Pentru că şi unii, şi alţii Îl văd, I Se închină şi Îl slujesc pe Dumnezeu ca Domn al lor, ca Stăpân al lor, însă rămân oarecum mai departe de El decât ea, care în sfinţenia ei fără margini s-a făcut rudă a lui Dumnezeu, devenind mama Cuvântului întrupat, ea, care este Mireasa, revelaţia perfectă a tot ceea ce creaţia este chemată să fie şi să devină.
Sărbătoarea prezentării Maicii Domnului la Templu ridică, în mod destul de evident, probleme istorice. Ştim că în Israel nimănui nu-i era permis să intre în Sfânta Sfintelor şi că Marele Preot intra doar o dată pe an, după ce a săvârşit curăţirea prin sângele jertfei. Semnificaţia sărbătorii este explicată pentru prima dată, pe larg, într-o predică despre rugăciune, scrisă în secolul al XIX-lea de către Teofan Zăvorâtul. Sfânta Sfintelor, spune el, este inima inimilor închinării omului. Acesta este locul în care oamenii din Vechiul Testament Îl pot întâlni pe Dumnezeu în măsura în care Dumnezeu poate fi cunoscut. Este inima misterului lui Israel. Este, de asemenea, punctul care este oarecum dincolo de punctul jertfei. Sacrificiul deschide uşa către el. Sacrificiul rămâne cumva în partea ceastălaltă. Iar a intra în Sfânta Sfintelor înseamnă mai întâi de toate a intra în adâncul adorării, în adâncul rugăciunii care te face prezent înaintea Dumnezeului celui viu, care te face să stai faţă în faţă cu Dumnezeul cel viu. Prezentarea Maicii Domnului, dincolo de trăsăturile istorice, este preamărită de Biserică pentru că ne arată unde a stat Ea în toată viaţa ei, în prezenţa divină, în renunţarea la toate, în adorare desăvârşită.
Tradiţia zice că ea a fost adusă de către Ioachim şi Ana. Pe icoane puteţi vedea tinere cu lumânări aprinse, aducând-o la templu. Ea fu predată marelui preot, care a luat-o în locul în care el însuşi nu avea acces. Acum, nu cred că există nici un folos în discutarea posibilei istoricităţi a unui eveniment de acest fel. Dintr-un punct de vedere pur istoric este puţin probabil să se fi întâmplat aşa ceva. Dar ceea ce contează este semnificaţia momentului, un moment când, ajunsă la maturitatea unui copil, dar a unuia care se poate închina, poate sluji, poate da ascultare, poate să fie gata să răspundă şi să asculte, Ea a ales toate acestea şi a intrat în adâncimea supunerii, ascultării, atenţiei la ceea ce era voia lui Dumnezeu. Prin ceea ce am spus nu se înţelege că faptele s-au întâmplat sau nu. Dar ceea ce contează în privinţa ei este, evident, acest aspect, mult mai mult decât istoricitatea evenimentului, aşa cum este descris în icoane sau în tradiţiile folclorice.

Antonie de Suroj: Drumul Crucii

2008-09-21T00:20:00.000-07:00

Răstignirea (Nivardus din Milano, sec. XI).

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Am ţinut, zilele acestea, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. E un pasaj din Evanghelie în care Domnul ne spune: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan XV, 13). Iar aceste cuvinte rezolvă antinomia dintre spaima Crucii şi slava acesteia, dintre moarte şi înviere. Nu există nimic mai măreţ, mai demn de veneraţie şi minunat decât să iubeşti şi să fii iubit. Şi să fim iubiţi de Dumnezeu cu toată viaţa şi moartea Fiului Unuia-Născut şi să ne iubim unii pe alţii cu preţul întregii noastre vieţi şi, dacă este necesar, şi al morţii noastre este şi tragic, dar este, mai ales, o izbândă. În rugăciunile de la Liturghie spunem: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea întru care a fost vândut şi mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli...
Aceasta este dragostea divină. Uneori ne putem da propria viaţă mai uşor decât să ne oferim până la moarte persoanei pe care o iubim mai presus de toate; e ceea ce Dumnezeu, Tatăl nostru, a făcut. Dar asta nu micşorează cu nimic jertfa Celui ce S-a dat morţii pentru mântuirea unei persoane sau a întregii lumi.
Astfel, atunci când ne gândim la Cruce, trebuie să ne gândim la această bizară şi misterioasă îngemănare de tragedie şi biruinţă. Crucea, instrument al morţii infame, al morţii punitive căreia criminalii îi erau sortiţi, devine biruinţă pentru că moartea lui Hristos a fost cea a unui nevinovat şi această moarte a fost dăruire de sine într-un act de iubire.
De aceea poate spune Sfântul Pavel: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni II, 20). Dragostea dumnezeiască l-a umplut cu totul şi, prin urmare, nu a existat nici o încăpere pentru alt gând sau alt sentiment, altă cale către altceva în afară de dragoste, o dragoste care s-a dăruit fără rezerve, dragoste plină de sacrificiu, dragoste răstignită, dar şi dragoste exultând de bucuria vieţii.
Şi când ni s-a spus în Evanghelia de astăzi: lepădaţi-vă de voi, luaţi crucea şi urmaţi-Mi (Marcu VIII, 34), n-am fost chemaţi către ceva întunecat şi înfricoşător, ci ni s-a spus de către Dumnezeu: Deschideţi-vă către iubire! Nu rămâneţi captivii propriului egocentrism. În cuvintele lui Teofan Zăvorâtul, nu fiţi ca aşchia copacului înconjurată de propria goliciune. Deschide-te şi priveşte: ai atât de multe să le iubeşti, ai atât de mult de iubit! Există o infinitate de moduri în care dragostea poate fi trăită, împlinită şi realizată. Deschide-te şi iubeşte pentru că asta e calea Crucii! Nu calea pe care au mers cei doi tâlhari împreună cu Hristos, spre a fi pedepsiţi pentru fărădelegile lor; ci calea minunată în care, oferindu-ne fără rezerve, lepădându-ne de noi înşine, existând doar pentru celălalt, iubind cu toată fiinţa noastră, ne aflăm doar de dragul celuilalt: iată Crucea şi slava Crucii.
Deci, când venerăm Crucea, când ne gândim la răstignirea lui Hristos, când auzim chemarea lui Hristos de a ne lepăda de noi înşine - şi aceste cuvinte înseamnă doar: leapădă-te de tine! ia-ţi crucea! - suntem chemaţi să ne deschidem către fluxul Dragostei dumnezeieşti, moarte faţă de noi înşine şi deschidere către Dumnezeu şi către fiecare şi către toate.
La începutul Evangheliei Sfântului Ioan ni se spune: Şi Cuvântul era la Dumnezeu; în greceşte: către Dumnezeu. Cuvântul, Fiul nu a avut nici o altă dragoste, nici o altă cugetare, nici o altă mişcare decât către Unul Iubit, dându-Se Celui ce I S-a dat în chip desăvârşit pe Sine Însuşi.
Să învăţăm slava dragostei răstignite, a dragostei pline de sacrificiu, care, în cuvintele Vechiului Testament, este mai puternică decât moartea (Cântarea Cântărilor VIII, 6), mai puternică decât iadul, mai puternică decât toate, pentru că este viaţa divină care ne cucereşte şi curge prin noi către toţi cei ce au nevoie să fie iubiţi, spre a veni la viaţă, spre a crede în dragoste şi spre a deveni înşişi copii ai dragostei, copii ai luminii şi moştenitori ai vieţii veşnice. Amin.

Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci - textul în engleză: link.

Sfântul Andrei Criteanul: Înălţarea Sfintei Cruci

2008-09-14T00:23:00.000-07:00

Icoană rusească (şcoala de la Novgorod).

Celebrăm astăzi sărbătoarea Crucii care a alungat întunericul şi ne-a adus lumina. Ţinând această sărbătoare, ne ridicăm cu Hristos Cel răstignit, lăsând în urmă lumea şi păcatul, ca să putem dobândi cele mai înalte. Atât de mare şi nemăsurată bogăţie este crucea, încât cel care o dobândeşte câştigă o comoară. Pe bună dreptate, putem numi această comoară drept cea mai slăvită dintre toate bunătăţile şi cea mai de preţ, în faptă ca şi în nume, căci pe ea şi prin ea şi pentru ea comorile mântuitoare pe care le-am pierdut odinioară ne-au fost restituite.
De n-ar fi fost crucea, Hristos n-ar mai fi fost răstignit. De n-ar fi fost crucea, viaţa însăşi nu s-ar fi străpuns pe lemn. Iar dacă viaţa nu s-ar fi străpuns pe ea, nu ar fi fost nici pâraiele nemuririi izvorând din coasta lui Hristos, sângele şi apa ce curăţit-au lumea. Zapisul păcatelor noastre nu s-ar fi rupt, n-am fi dobândit libertatea, nu ne-am fi bucurat de roadele pomului vieţii, iar porţile raiului nu ni s-ar fi deschis. De n-ar fi fost crucea, moartea nu ar fi fost călcată în picioare, iadul n-ar fi fost jefuit.
Prin urmare, crucea este un lucru minunat de măreţ şi de cinstit. Măreţ, pentru că prin cruce s-au desăvârşit cele mai multe dintre faptele nobile ale lui Hristos - foarte multe, într-adevăr, pentru că atât minunile cât şi suferinţele Sale şi-au aflat din plin răsplata victoriei. Crucea este cinstită pentru că este atât semnul suferinţei lui Dumnezeu, cât şi trofeul victoriei Sale. Este semnul suferinţei, pentru că, pe ea, El a pătimit de bunăvoie până la moarte. Dar este şi trofeul său pentru că a fost mijlocul prin care diavolul s-a rănit şi moartea s-a biruit; porţile zăvorâte ale iadului s-au doborât şi crucea a devenit mântuirea generală a întregii lumi.
Crucea este numită slava lui Hristos; e salutată ca triumful său. O recunoaştem ca paharul pe care a dorit să-l bea şi scara suferinţelor pe care le-a îndurat pentru noi. În ceea ce priveşte crucea ca fiind slava lui Hristos, să ascultăm cuvintele Sale: Acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru El... şi Dumnezeu Îl va preaslăvi întru El (Ioan XIII, 31-32). Şi iarăşi: preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, ...cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea (Ioan XVII, 5). Şi încă o dată: Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi (Ioan XII, 28). Aici El vorbeşte de slava care i-a venit prin cruce. Şi, dacă înţelegi de ce crucea este triumful lui Hristos, ascultă şi ceea ce el însuşi a spus: Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan XII, 32). Acum poţi să vezi de ce crucea este slava şi triumful lui Hristos.

- traducere după traducerea în engleză -

Naşterea Maicii Domnului

2008-09-08T04:56:00.000-07:00

Sfinţii dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana, împreună cu Maica Domnului (mozaic, fosta biserică, fosta moschee, astăzi muzeu, Chora din Constantinopol, sec. XIV).

Protoevanghelia lui Iacob:
În cronicile celor douăsprezece triburi ale lui Israel se spune că trăia odată un om pe nume Ioachim din cale-afară de avut, care aducea mereu la Templu daruri îndoite zicând: „Prisosul darurilor va fi pentru întreg poporul, iar ceea ce se cuvine pentru iertarea păcatelor mele voi dărui Domnului ca să mă aibă în pază”. Iată, sosi şi ziua cea mare a Domnului. Fiii lui Israel au început să aducă daruri, după cum era obiceiul. Atunci Ruben a stat înaintea lui Ioachim şi i-a zis: „Nu ţi-e îngăduit s-aduci tu, primul, daruri, căci n-ai născut vlăstar în Israel”. S-a întristat Ioachim foarte tare şi s-a dus la tablele celor douăsprezece triburi zicând: „Am să caut în cele douăsprezece triburi să văd, oare numai eu n-am născut vlăstar în Israel?”. Şi a căutat şi a găsit că toţi drepţii ridicaseră câte o seminţie în Israel. Apoi şi-a amintit de patriarhul Avraam căruia, spre sfârşitul vieţii, i-a dat Dumnezeu fiu pe Isaac. S-a întristat Ioachim foarte tare şi nu s-a mai arătat femeii sale. Ci s-a dus în pustiu, şi-a pus acolo cortul şi a ţinut post patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi zicând în gândul lui: „Nu voi coborî în casa mea după mâncare şi băutură până când Domnul şi Dumnezeul meu nu se va uita la mine; până atunci rugăciunea îmi va ţine de foame şi de sete”... (apasă aici pentru continuare)

Sfântul Maxim Mărturisitorul:
...şi Ana cea stearpă a născut pe Maria, luminătoarea a toate, căci aşa se tălmăceşte numele Mariam: „luminătoarea”. Atunci cinstiţii părinţi ai fericitului şi sfântului prunc au avut mare bucurie şi Ioachim a făcut ospăţ şi a chemat pe toţi vecinii, ştiutori de carte sau nu, şi toţi au preamărit pe Dumnezeu, Care a făcut pentru ei o asemenea minune, şi astfel chinul Anei s-a prefăcut într-o slavă mai înaltă, adică [a devenit] uşa uşii lui Dumnezeu, uşă a vieţii şi început al slăvitei sale petreceri.
(Fericitul Părintele nostru Maxim Filozoful şi Mărturisitorul, Cânt şi preamărire, slavă şi laudă a Preasfintei Împărătese, Preacuratei şi Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, şi însemnare cu privire la viaţa sa neprihănită şi fericită, de la naştere şi până la moarte, în Trei Vieţi bizantine ale Maicii Domnului, Traducere şi postfaţă de Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 81)

Sfântul Ioan Damaschinul:
Dar pentru ce din cea stearpă s-a născut Fecioara? Pentru că se cădea ca întâi-născută să se nască cea care a născut pe Cel Întâi Nascut decât toată zidirea, întru Care toate stau şi se ţin. O, fericită însoţire Ioachime şi Ana, datoare vă este toată zidirea pentru că prin voi S-a adus Ziditorului un dar mai ales decât toate darurile, Maică cinstită, singură vrednică de Ziditorul! O, coapse preafericite ale lui Ioachim, din care a ieşit sămânţa prea fără prihană! O, pântece prealăudat al Anei, întru care a crescut puţin câte puţin şi, închipuindu-se, s-a născut Prunca cea Preasfântă. O, pântece care ai purtat în tine cerul cel neînsufleţit, mai desfătat decât înălţimea cerului. O, arie care ai adus Stogul de grâu cel de viaţă făcător, precum Însuşi Hristos a zis: „De nu va cădea grăuntele de grâu în pământ, să moară, el singur rămâne”. O, sân care ai alăptat pe ceea ce a hrănit pe Hrănitorul lumii! O, minune a minunilor şi mărire a celor preaslăvite!
(întreg cuvântul Sfântului Ioan Damaschinul aici)

Sfântul Grigorie Palama: Predică la Adormirea Preacuratei Stăpânei noastre, Pururea-Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu

2008-08-15T00:27:00.000-07:00

Teofan Grecul - Успение Богородицы (Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, 1392).

Atât dragostea şi cât şi datoria îmi modelează omilia de astăzi pentru dragostea voastră. Şi nu mi-o doresc doar din dragoste pentru voi şi fiindcă mă obligă canoanele sfinte să aduc în urechile voastre iubitoare de Dumnezeu un cuvânt mântuitor şi să vă hrănesc astfel sufletele; dar, dacă există ceva printre lucrurile care leagă prin obligaţie şi dragoste şi care poate fi pomenit spre lauda Bisericii, este lucrarea măreaţă a Pururea-Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu. Dorinţa este dublă, nu unică, de vreme ce mă provoacă, mă imploră şi mă convinge, în vreme ce neînduplecata datorie mă constrânge, deşi vorbirea nu poate atinge ceea ce e mai presus de ea, la fel cum ochiul nu este în măsură să privească întocmai către soare. Nimeni nu poate rosti lucruri care întrec vorbirea, dar este în puterea noastră, prin dragostea de oameni a Celor doxologiţi, să compunem un cântec de laudă şi toţi în acelaşi timp, lăsând neatinse cele de neatins, să împlinim datoria cuvântului şi să oferi rodul dintâi al dragostei noastre către Maica lui Dumnezeu în imne alcătuite pe măsura puterilor noastre.
Dacă, apoi, scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui (Psalm CXV, 6) şi pomenirea celui drept este spre binecuvântare (Proverbe X, 7), cu cât mai mult ar trebui să cinstim cu laude mari memoria celei mai sfinte dintre sfinţi, cea prin care toată sfinţenia este încuviinţată sfinţilor, adică Pururea-Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu! De aceea, sărbătorim astăzi sfânta ei adormire sau mutarea la o altă viaţă, în care - fiind în acelaşi timp cu puţin mai prejos decât îngerii (Psalm VIII, 6) - prin apropierea ei de Dumnezeul tuturor şi prin lucrurile minunate care, de la începutul veacurilor, i-au fost scrise şi s-au împlinit întru ea, ea se ridică nemăsurat mai presus de îngeri şi de arhangheli şi de toate oştile supra-cereşti ce se află dincolo de ei. De dragul ei, profeţii de Dumnezeu locuiţi au profeţit, au făcut minuni prevestind acea Minune a toată lumea, pe Pururea-Fecioara şi Maica Domnului. Cursul generaţiilor şi al faptelor duc la destinaţia noului mister lucrat în ea; cuvintele Duhului ne oferă arhetipurile viitorului adevăr. Sfârşitul, sau, mai degrabă, începutul şi rădăcina acelor minuni şi fapte dumnezeieşti este vestirea, către atotvirtuoşii Ioachim şi Ana, a ceea ce urma să se împlinească: cei sterpi din tinereţe i-au dat naştere, la adânci bătrâneţi, celei ce Îl va aduce, fără sămânţă, pe Cel Născut fără timp şi mai înainte de veac din Dumnezeu Tatăl. O făgăduinţă s-a dat prin părinţii acestei naşteri minunate, pentru a o întoarce, ca dar, Dăruitorului; aşa încât Maica Domnului şi-a schimbat, în chip străin, încă din pruncie, locuinţa de la casa tatălui ei la casa lui Dumnezeu. Nu după multă vreme, ea a trecut în însăşi Sfânta Sfintelor, unde, prin purtarea de grijă a unui înger s-a bucurat, prin negrăită lucrare, de o hrană din care nici Adam n-a apucat să guste; pentru că dacă într-adevăr ar fi gustat, ca această Preacurată, n-ar fi căzut departe de viaţă, chiar dacă, din pricina lui Adam, s-a dovedit a fi fiica sa, care a dat câte ceva naturii, la fel cum au făcut-o Fiul ei Cel înălţat acum de pe pământ la cer.
Dar, după acea hrană negrăită, o şi mai mistică iconomie a dezmierdării urma să vină cu privire la Fecioara, un salut străin survolând vorbirea cu arhanghelul, coborât de sus şi adresat ei, cu dezvăluiri şi cuvinte de întâmpinare dumnezeieşti, ce desfiinţează pedeapsa Evei şi a lui Adam şi îndreaptă blestemul cel asupra lor, preschimbându-l în binecuvântare. Împăratul tuturor a poftit frumuseţea mistică a Pururea Fecioarei, precum a zis David mai înainte (Psalm XL, 13) şi a plecat cerurile şi S-a coborât (Psalm XVII, 11), adumbrind-o, sau, mai degrabă, Puterea enipostatică a Celui Preaînalt s-a sălăşluit în ea. Nu prin întuneric şi foc, ca şi cu Moise, văzătorul de Dumnezeu, nici prin furtună şi nor, ca şi cu Ilie profetul, Şi-a manifestat prezenţa, ci fără mediere, fără văl, Puterea Celui Preaînalt a umbrit pântecele întru totul cast şi feciorelnic, de care nu L-au despărţit nimic, nici aer, nici eter, nici din cele sensibile, nici din cele supra-sensibile: nu a fost doar umbrire, ci unire desăvârşită. Şi deoarece ceea ce umbreşte trebuie întotdeauna să producă propria formă şi figură în ceea ce este umbrit, nu s-a produs în pântece doar o unire, ci mai mult, o formare, şi ceea ce s-a format din Puterea Celui Preaînalt şi din pântecele feciorelnic cel atotsfânt a fost Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu şi-a făcut, în chip nespus, locuinţă în Theotokos şi a ieşit din ea, purtând trup pământesc. El a venit pe pământ şi a trăit printre oameni, îndumnezeindu-ne natura şi dăruindu-ne, după cuvintele dumnezeiescului Apostol, lucruri spre care şi îngerii doresc să privească (I Petru I, 12). Este encomiul care transcende natura şi depăşeşte slava cea slăvită a Pururea-Fecioarei, slavă pe care toată mintea şi cuvântul, fie ele îngereşti, n-o ajung. Dar cine poate povesti cele ce aveau să urmeze după naşterea Lui nespusă? Pentru că, fiind conlucrătoare şi suferind cu slăvita pogorâre (kenosis) a Cuvântului lui Dumnezeu, ea s-a preamărit şi s-a slăvit, după dreptate, împreună cu El, adăugând mereu la acestea mulţime supranaturală de fapte mari. Şi după Înălţarea la ceruri a Celui întrupat din ea, a a participat la acele mari lucrări ce depăşesc mintea şi cuvântul, care, prin El, au fost ale ei, cu cea mai neînfricată şi diversă asceză, şi cu rugăciunile şi cu purtarea ei de grijă pentru întreaga lume, cu cuvintele şi încurajările pe care ea le-a dat aleşilor lui Dumnezeu trimişi în întreaga lume; însăşi a fost, astfel, şi sprijin şi mângâiere, făcându-se văzută şi auzită şi lucrând cu ceilalţi în tot felul la propovăduirea Evangheliei. În acest mod înţelept, ea a condus la cel mai energic mod de viaţă proclamat în minte şi de vorbire.
De aceea, moartea Născătoarei de Dumnezeu a fost şi purtătoare de viaţă, trecând-o la o viaţă cerească şi nemuritoare, iar comemorarea ei este prilej de veselie şi sărbătoare pentru întreaga lume. Pe lângă faptul că reînnoieşte memoria faptelor minunate ale Maicii Domnului, ea adaugă la acestea întrunirea minunată, la îngroparea atotsfântă, a apostolilor trimişi la toate neamurile, a imnelor de Dumnezeu descoperitoare a purtătorilor de Dumnezeu, şi prezenţa plină de solicitudine a îngerilor şi a corului lor, şi a liturghiei care-i înconjoară, mergând mai departe, urmând, asistând, opunând, apărând, apăraţi fiind. Ei lucrau şi cântau din răsputeri cu cei ce venerau corpul de viaţă izvorâtor şi de Dumnezeu purtător, balsamul mântuitor al neamului nostru şi lauda a toată făptura; dar luptau şi se împotriveau cu tainică mână faţă de iudeii care se ridicaseră împotrivă şi atacau, punându-şi mâna şi voinţa în teomahie. În tot acest timp a stat de faţă Domnul Savaot Însuşi, Fiul Pururea-Fecioarei, în mâinile Căruia ea şi-a predat duhul cel cu minte dumnezeiască, prin care şi cu care trupul ce îl însoţea a trecut în împărăţia vieţii celei cereşti şi fără sfârşit, aşa cum era şi este plămădit. În adevăr, multe au fost dăruite de bunăvoinţa şi puterea şi slava divină, cum spune David: Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. Şi-i voi număra pe ei, şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi (Ps. CXXXVIII, 17). Şi, potrivit lui Solomon, multe fete s-au dovedit harnice, multe au fost curajoase, dar ea le-a întrecut pe toate, ea i-a întrecut pe toţi, bărbaţi şi femei (a se vedea Proverbe XXXI, 29). Pentru că, stând ea singură între Dumnezeu şi tot neamul omenesc, Dumnezeu S-a făcut Fiul omului şi i-a făcut pe oameni fii ai lui Dumnezeu; ea a făcut pământul ceresc, a îndumnezeit neamul omenesc şi singură, între toate femeile, s-a arătat maică a firii şi a dumnezeirii, transcenzând toate legile naturii, şi Împărăteasă a toată făptura pământească şi cerească, prin naşterea inefabilă. Astfel, ea a înălţat prin ea pe cele de sub ea şi, arătând pe pământ ascultare de cele cereşti mai mult decât de cele pământeşti, s-a împărtăşit de vrednicii nemăsurate şi de puteri înalte, şi, prin consacrarea primită din cer de la Duhul dumnezeiesc, a devenit cea mai sublimă dintre sublimi şi Împărăteasa suprem binecuvântată a unui neam binecuvântat.
Iar acum maica lui Dumnezeu îşi are locuinţa în Raiul unde s-a mutat astăzi, pentru că locul potrivit pentru ea este Cerul. Ea stă de-a dreapta Împăratului, în haină aurită îmbrăcată şi prea înfrumuseţată (cf. Psalm XLIV, 9), cum spune despre ea profeţia psalmică. Prin haină aurită se înţelege trupul ei strălucind divin de razele multicolore ale tuturor virtuţilor. Ea singură, în trupul ei slăvit de Dumnezeu, se bucură acum Împărăţia cerurilor împreună cu Fiul ei. Pentru că pământ şi groapă şi moarte nu au putut ţine corpul de viaţă izvorâtor şi de Dumnezeu purtător, locaş mai desfătat decât cerul şi decât cerurile cerurilor. Dacă, prin urmare, sufletul ei, care a fost sălaşul harului lui Dumnezeu, s-a înălţat la ceruri, desprinzându-se de cele de aici de jos, lucru care reiese foarte clar, cum s-ar putea ca trupul care L-a primit în sine pe Fiul Cel Unul-Născut şi preetern al lui Dumnezeu, Fântâna pururi-curgătoare a Harului, şi care, mai mult, Îi arată Trupul prin felul naşterii, să nu fie şi el luat la cer? Sau, dacă pe când avea trei ani şi nu avea încă acea locuire supra-cerească, ea nu părea să poarte trupul nostru când locuia în Sfânta Sfintelor, şi după aceea, a devenit cu totul desăvârşită chiar şi în ceea ce priveşte trupul, prin atât de mari minuni, cum ar putea ca trupul să sufere stricăciune şi întoarcere în pământ? Cum ar putea concepe aşa ceva cineva care judecă raţional? Prin urmare, trupul care a dat naştere este slăvit împreună cu Cel născut din el, cu slava cuvenită lui Dumnezeu, şi chivotul sfinţeniei (Psalm CXXXI, 8) este înviat, după oda profetică, împreună cu Hristos, Cel mai înainte ridicat din morţi în a treia zi. Brâiele de pânză şi hainele de îngropare oferă Apostolilor dovada că Theotokos a înviat din morţi, de vreme ce ele au rămas singure în mormânt şi găsite acolo la cercetarea apostolilor, aşa cum a fost şi cu Stăpânul. Nu era nevoie ca trupul ei să mai zăbovească un pic în pământ, aşa cum a fost cazul cu Fiul şi Dumnezeul ei; de aceea a fost luată din mormânt direct către Împărăţia supra-cerească, de unde irizează luminile şi harurile cele mai strălucitoare şi mai dumnezeieşti, către toate colţurile pământului; de aceea, i se închină şi de ea se minunează şi o cântă toţi credincioşii. Voind să facă un chip a toată bunătatea şi frumuseţea şi să arate cu limpezime cele ale Sale şi îngerilor şi oamenilor, Dumnezeu a modelat o fiinţă cu desăvârşire bună şi frumoasă, ce reuneşte în ea toate cele bune, văzute si nevăzute, pe care le-a dăruit tuturor lucrurilor atunci când a făcut lumea şi prin care toate se împodobesc; sau, cum s-ar putea spune, El a arătat-o ca pe un bol în care se amestecă toate cele bune şi frumoase, dumnezeieşti, îngereşti şi omeneşti, din Univers şi suprema frumuseţe care împodobeşte ambele lumi. Prin ridicarea ei de acum, din mormânt, ea este luată de pe pământ şi atinge cerul şi îl şi depăşeşte, unind cele de sus cu cele de jos, şi să cuprinzând toate cu lucrarea minunată săvârşită în ea. De aceea, ea a fost la început cu puţin mai prejos decât îngerii (Psalm VIII, 6), după cum se spune, referitor la firea ei muritoare, dar şi aceasta doar pentru a arăta mai limpede întâietatea ei faţă de toate creaturile. Astfel, toate, în mulţime mare, s-au adunat astăzi pentru prăznuire.
Este clar că cea care L-a cuprins pe Cel ce le umple pe toate şi care le depăşeşte pe toate trebuia să le întreacă pe toate şi să devină prin virtute superioara lor, prin distincţia demnităţii sale. Cele remarcabile lucruri întâlnite la oamenii care au trăit de-a lungul secolelor pentru a atinge desăvârşirea şi toate cele pe care harul lui Dumnezeu le-a împărţit îngerilor şi oamenilor, ea le îmbină şi singură le poate duce la împlinire şi depăşi. Iar aceasta are acum dincolo de toate: că a devenit nemuritoare după moarte şi singură locuieşte împreună cu Fiul şi Dumnezeu ei în trupul ei. Din acest motiv, ea revarsă de acolo har din belşug către cei ce o cinstesc - pentru că ea este un vas plin de haruri măreţe - şi chiar ne dă posibilitatea noastră de a privi către ea. Bunătatea ei împarte cu generozitate daruri pentru noi şi niciodată nu încetează să aducă jertfe folositoare şi abundente în numele nostru. Dacă cineva priveşte la această concurenţă şi împrăştiere a tuturor bunurilor, poate spune că Fecioara este, pentru virtute şi pentru cei ce trăiesc virtuos, ceea ce este soarele pentru lumina perceptibilă şi pentru cei ce trăiesc în ea. Dar, dacă ridică ochiul minţii spre Soarele ridicat dintre oameni prin această Fecioară în chip minunat, Soarele care are prin natură toate acele calităţi adăugate naturii ei prin har, el o va numi pe Fecioara de-a dreptul: cer. Moştenirea desăvârşită a tot binele ce i-a fost dată depăşeşte atât de mult în sfinţenie porţiunea celor ce sunt pline de har sub cer şi deasupra cerului, pe cât cerul este mai mare decât soarele, şi soarele mai luminos decât cerul.

Cine poate descrie în cuvinte splendida şi divina ta frumuseţe, Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu? Gândurile şi cuvintele sunt nepotrivite pentru a defini însuşirile tale, deoarece acestea depăşesc mintea şi cuvântul. Totuşi, se cuvine să-ţi cântăm imne de laudă, pentru că tu eşti vasul ce conţine tot harul, pleroma tuturor celor bune şi frumoase, concentrarea şi icoana vie a tot binele şi a toată dreptatea, de vreme ce singură te-ai învrednicit să primeşti plinătatea tuturor darurilor Duhului. Singură L-ai purtat în pântece pe Cel în Care se găsesc comorile tuturor acestor daruri şi te-ai făcut tabernacolul Lui minunat; de aceea, te-ai îndepărtat pe calea morţii spre nemurire şi te-ai mutat de pe pământ la Cer, după cuviinţă, astfel că poţi locui cu El pe veşnicie într-un locaş supra-ceresc. De acolo porţi de grijă cu diligenţă moştenirii tale şi prin mijlocirile tale neadormite către El, milă arăţi tuturor.
Pentru că a fost mai aproape de Dumnezeu decât toţi cei ce s-au apropiat de El, de aceea Theotokos s-a învrednicit de o mai mare cinste. Nu vorbesc de doar de oameni, ci chiar şi de ierarhiile îngereşti. Isaia scrie cu privire la căpeteniile supreme ale oştilor cereşti: Serafimi stăteau înaintea Lui (Isaia VI, 2), iar David spune despre ea: Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta (Ps. XLIV, 11). Vedeţi deosebirea în privinţa poziţiei? De aici o înţelegeţi şi pe cea în privinţa demnităţii. Serafimii stau în jurul lui Dumnezeu, dar numai Împărăteasa tuturor e lângă El. De ea se minunează şi o laudă Domnul Însuşi, Care o proclamă, precum a fost, prin faptele mari lucrate cu privire la El, spunând cele consemnate în Cântarea cântărilor: Frumoasă eşti, iubita mea (Cântarea cântărilor VI, 4). Ea e mai irizantă ca lumina, mai împodobită cu flori decât grădinile dumnezeieşti, mai înfrumuseţată decât întreaga lume, vizibilă şi invizibilă. Ea nu este numai o însoţitoare, ci stă de-a dreapta Domnului, pentru că acolo unde stă Hristos în ceruri, adică de-a dreapta slavei (Evrei I, 3), acolo ia loc şi ea, înălţată acum de pe pământ la cer. Iubeşte şi este iubită, la rându-i, mai mult decât toate celelalte, după chiar legile naturii; însă mai mult: e cu adevărat Tronul Lui, şi, acolo unde stă Împăratul, stă şi Tronul Lui. Iar Isaia a văzut acest tron în mijlocul corului heruvimilor şi l-a numit înalt şi măreţ (Isaia VI, 1), dorind să facă explicit modul în care starea Maicii Domnului este cu mult mai extatică decât a oştirilor cereşti.
De aceea, Profetul îi arată pe îngeri slăvindu-L pe Dumnezeu cu slava ce vine de la ea, zicând: Binecuvântată fie slava Domnului în Locul unde sălăşluieşte El! (Iezechiel III, 12). Patriarhul Iacob, văzând tronul prin modul tipurilor (enigmata), a spus: Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului! (Facerea XXVIII, 17). Dar David, alăturându-se mulţimii celor mântuiţi - cei ce sunt asemeni strunelor unui instrument muzical sau diferitelor voci ale diferitelor generaţii armonizate într-o singură credinţă, prin Pururea-Fecioara -, face să se audă una din cele mai melodice coarde, spunând: Pomeni-vor numele tău în tot neamul; pentru aceasta popoarele te vor lăuda în veac şi în veacul veacului (Psalm XLIV, 20 sq.) Vedeţi cum toată creaţia o laudă pe Maica Fecioara, şi nu numai la timpul trecut, ci în veac şi în veacul veacului? Astfel, este evident că de-a lungul întregului curs al generaţiilor, nu vor înceta niciodată binefacerile ei către toată lumea, şi, vreau să spun, nu doar către natura creată pe care o vedem în jurul nostru, ci şi către mai-marii oştilor cereşti, a căror natură e imaterială şi transcendentă. Isaia ne arată clar că, numai prin ea, împreună cu noi, ei pot participa la dumnezeire şi pot atinge Natura care depăşeşte atingerea, pentru că serafimii pe care i-a văzut n-au luat cărbunele de pe jertfelnic fără mediere, ci cu cleştele, şi cărbunele a atins buzele profetice şi le-a curăţit (cf. Isaia VI, 6-7). Moise a văzut cleştele marii viziuni a lui Isaia în Rugul care ardea şi nu se mistuia. Şi cine nu ştie că Maica Fecioara este chiar acel Rug şi chiar Cleştele, cea care însăşi (deşi asistată şi ea de un arhanghel la zămislire) a conceput Focul dumnezeiesc cel fără mistuire, Cel ce a luat asupra Sa păcatele lumii, Care prin ea a atins umanitatea şi prin inefabila atingere şi unire ne-a curăţit în întregime. Prin urmare, ea este singura frontieră între firea creată şi cea necreată, şi nimeni nu vine la Dumnezeu, fără să fie cu adevărat luminat prin ea, Făclia iradiind cu adevărat divinitatea, cum spune Profetul: Dumnezeu este în mijlocul cetăţii, nu se va clătina (Psalm XLV, 5).
Dacă răsplata se dă pe măsura de dragostei de Dumnezeu şi dacă omul care-L iubeşte pe Fiul este iubit de El şi de Tatăl Său şi I se face locaş, şi dacă Ei sălăşuiesc şi se mişcă mistic în el, cum stă scris în Evanghelia Stăpânului, cine oare-L va iubi mai mult decât mama Sa? Pentru că El a fost Fiul ei Unul-Născut şi, în plus, ea singură între toate femeile a dat naştere fără să ştie de bărbat, tot astfel şi dragostea Celui ce S-a împărtăşit de trupul ei ni S-a arătat prin acestea două. Şi cine-L va iubi mai mult pe Fiul Cel Unul-Născut decât mama Celui ce S-a născut, în chip inefabil, din ea, fără tată, în aceste vremuri din urmă, aşa cum a venit din Tatăl, fără de mamă, mai înainte de veac? Cum ar fi putut Cel coborât să împlinească Legea să nu înmulţească cinstea datorată mamei sale cu mult mai mult faţă de aşezămintele Legii?
Prin urmare, aşa cum prin Theotokos singură Domnul a venit la noi, S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a vieţuit, fiind invizibil tuturor mai înainte, tot astfel şi în veacul neînserat ce va să vie, fără medierea ei, orice emanaţie a luminii dumnezeieşti luminând, orice revelaţie a tainelor Dumnezeirii, orice formă de dar spiritual, va fi peste puterea întregii creaţii. Ea singură a primit pleroma atotcuprinzătoare a Lui, care plineşte toate lucrurile, şi prin ea toţi o putem cuprinde, pentru că ea împarte această plinătate fiecăruia după puterea lui, în măsura şi la nivelul curăţiei lui. Prin urmare, ea este tezaur şi chivernisitoare a bogăţiilor Dumnezeirii. Pentru că e o veşnică rânduială din ceruri ca inferiorul să se împărtăşească de ceea ce e dincolo de el, prin medierea superiorului, iar Maica Fecioara este neasemuit superioară tuturor. Prin ea ne împărtăşim atât cât ne împărtăşim de Dumnezeu; şi atât cât Îl cunoaştem pe Dumnezeu o înţelegem ca fiind grădina Unului Necuprins; şi atât cât Îl doxologim pe Dumnezeu o laudăm împreună cu El. Ea este cauza a ceea ce a fost înaintea ei, înainte-mergătoarea celor veniţi după ea şi actanta lucrurilor eterne. Este esenţa profeţilor, căpetenia apostolilor, temeiul ferm al martirilor şi punctul de plecare al învăţătorilor Bisericii. Ea este slava celor de pe pământ, bucuria fiinţelor cereşti, podoaba a toată făptura. Ea este începutul şi izvorul şi rădăcina bunurilor negrăite; este coroana şi desăvârşirea a tot ce e sfânt.
O dumnezeiască şi, acum, cerească Fecioară, cum aş putea exprima toate cele ce ţin de tine? Cum aş putea slăvi pe comoara întregii slave? Memoria ta sfinţeşte pe tot cel ce o păstrează, simpla mişcare către tine face mintea diafană, ca tu să o înalţi către Dumnezeu. Prin tine, ochiul intelectului se limpezeşte şi prin tine spiritul omului se luminează de împreună-şederea cu Duhul lui Dumnezeu, pentru că tu te-ai făcut chivernisitoarea comorii darurilor dumnezeieşti şi tainiţa lor, şi aceasta nu pentru a le păstra pentru tine, ci în aşa fel încât să poţi sătura de har firea creată. Într-adevăr, chivernisitoarea comorilor nesecate are grijă ca bogăţiile să nu se risipească; dar, ce ar putea împuţina bogăţia cea nedeşertată? Prin urmare, dăruieşte din belşug mila şi harurile tale către toţi oamenii, această moştenire a ta, Stăpână! Risipeşte primejdiile care ne ameninţă. Vezi cum suntem de munciţi de cele ale noastre şi de cele străine, de cele dinafară şi de cele dinăuntru. Ridică-i pe toţi prin puterea ta: împacă-i pe cei ai noştri unul cu altul şi risipeşte-i pe cei năvăliţi asupra noastră dinafară ca nişte fiare sălbatice. Înmulţeşte sprijinul şi vindecările tale pe măsura patimilor noastre, dăruind har din belşug sufletelor şi trupurilor noastre, după nevoile fiecăruia. Şi dacă nu ne dovedim în stare să primim milele tale, sporeşte-ne vrednicia pentru a ni le dărui, astfel încât, mântuiţi şi întăriţi de harul tău, să putem să-L slăvim pe Cuvântul cel mai înainte de veac, Care, pentru noi, S-a întrupat din tine, împreună cu Tatăl Său Cel neoriginat şi cu Duhul de viaţă-Făcător, acum şi pururea şi în vecii nesfârşiţi. Amin.

trad. & adapt. radugo, după traducerea în engleză.

Sfântul Grigorie Palama: Schimbarea la Faţă

2008-08-06T00:33:00.000-07:00

Icoană rusească (sec. XV).

Pentru a explica sărbătoarea de astăzi şi pentru a înţelege adevărul, trebuie să începem chiar cu începutul Evangheliei de astăzi: după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. (Matei XVII,1).
Mai întâi de toate, trebuie să ne întrebăm la ce se referă Evanghelistul Matei când vorbeşte de cele şase zile. Şase zile de la ce? Ce ne arată expresia anterioară, în care Mântuitorul, învăţându-i pe ucenici, le-a zis: Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi şi mai departe Amin zic vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa (Matei XVI, 27-28)? Cu alte cuvinte, Lumina viitoarei Sale Schimbări la Faţă, El o numeşte Slava Tatălui Său şi a Împărăţiei Sale.
Evanghelistul Luca arată acest lucru şi ni-l descoperă încă şi mai clar, spunând: Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage. Şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind. (Luca IX,28-29). Dar cum se pot împăca cele două, atunci când unul dintre ei vorbeşte clar despre intervalul de timp ca fiind de opt zile între spusele Domnului şi manifestarea Sa, în timp ce celelălt (spune): după şase zile?
Au fost opt pe munte, dar numai şase s-au văzut. Trei, Petru, Iacob şi Ioan, au urcat cu Iisus, şi i-au văzut pe Moise şi Ilie stând acolo si vorbind cu El, astfel încât avem şase dintre ei. Cu toate acestea, Tatăl şi Duhul Sfânt au fost în chip nevăzut cu Domnul: Tatăl, cu glasul Lui mărturisind că Acesta este Fiul Său iubit, şi Duhul Sfânt strălucind în depărtare cu El în norul de lumină. Astfel, cei şase sunt, de fapt, opt, şi nu există nici o contradicţie cu privire la numărul opt. În mod similar, nu există nici o contradicţie între Evanghelişti, atunci când unul spune după şase zile, iar altul spune după cuvintele acestea, ca la opt zile.
Dar aceste două ziceri, aşa cum sunt, prezintă o anumită înfăţişare de mister şi, împreună cu ea, misterul celor cu adevărat prezenţi pe Munte. Pare adevărat că - şi oricine cercetează cu raţiune în conformitate cu Scriptura ştie că - Evangeliştii sunt de acord unul cu altul. Luca a vorbit de opt zile fără a intra în contradicţie Matei, care a spus după şase zile. Nu e adăugată o altă zi la data în care aceste afirmaţii au fost rostite şi nici ziua în care Domnul S-a schimbat la Faţă nu s-a mutat (aşa cum o persoană raţională şi-ar putea imagina, în mod rezonabil, despre diferenţa de zile faţă de Matei).
Despre puterea Duhului dumnezeiesc, prin Care va să se descopere Împărăţia lui Dumnezeu, Domnul a spus mai înainte: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa (Matei XVI, 28). Oriunde şi în orice fel Împăratul va fi prezent, după cum pretutindeni va fi şi Împărăţia Lui, de vreme ce venirea Împărăţiei Lui nu înseamnă trecerea dintr-un loc într-altul, ci mai degrabă descoperirea puterii Duhului dumnezeiesc din ea. De aceea se spune: va veni cu putere. Iar această putere nu se manifestă pur şi simplu către oamenii obişnuiţi, ci către cei ce sunt pururi cu Domnul, cu alte cuvinte, cei care au afirmat credinţa lor în El, ca Petru, Iacob şi Ioan, şi mai ales către cei liberi de stricăciunea firii noastre. Prin urmare, şi tocmai din acest motiv, Dumnezeu Se arată pe Munte, pe de o parte pogorât din înălţime, pe de altă parte, ridicându-ne din adâncul stricăciunii, de vreme ce Unul Transcendent ia firea muritoare. Desigur, o astfel de teofanie depăşeşte cu totul limitele extreme ale puterii de înţelegere a minţii, fiind înfăptuită de puterea Duhului dumnezeiesc.
Astfel, Lumina Schimbării la Faţă a Domnului nu este ceva care vine şi apoi dispare, nici nu este subiectul facultăţilor senzoriale, cu toate că a fost contemplată de ochii trupeşti, pentru scurt timp, pe vârful unui munte oarecare. Dar iniţiaţii Tainei, (ucenicii) Domnului au trecut, în acel moment, dincolo de simpla carne în duh, printr-o transformare a simţurilor lor, înfăptuită în ei de către Duhul, în aşa fel încât ei priveau ceea ce, într-un anumit fel, Duhul dumnezeiesc lucra binecuvântat în ei spre a privi la inefabila Lumină.
Cei care nu înţeleg acest lucru spun că cei aleşi din rândul apostolilor au privit Lumina Transfigurării Domnului printr-o facultate senzorială creată, şi prin aceasta ei caută să reducă la nivel creatural (de exemplu, ca ceva "creat") nu numai această Lumină, care este Împărăţia şi slava lui Dumnezeu, ci şi puterea Duhului dumnezeiesc, prin Care are loc descoperirea tainelor dumnezeieşti. Se pare că asemenea persoane nu iau în seamă cuvintele Apostolului Pavel: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. (I Corinteni II, 9-10).
Deci, în zorii celei de-a opta zile, Domnul, luându-i pe Petru, Iacob şi Ioan, a mers pe Munte să se roage. El Se ruga întotdeauna singur, retrăgându-se de către toată lumea, chiar şi de către Apostoli, cum s-a întâmplat după ce a hrănit cu cinci şi doi peşti cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii (Matei XIV, 19-23). Sau când, luându-i cu Sine pe ucenicii care-i întreceau pe ceilalţi, în preajma Patimilor Sale mântuitoare, a spus celorlalţi: Şedeţi aici, până ce Mă voi duce acolo şi Mă voi ruga (Matei XXVI, 36). Şi i-a luat cu El pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Dar de data aceasta, luându-i doar pe aceştia trei, Domnul i-a condus pe un munte înalt şi S-a schimbat la faţă înaintea lor, ceea ce înseamnă chiar înaintea ochilor lor.
„Ce vrea să spună: S-a schimbat la faţă?“ se întreabă Teologul cu Gură de Aur (Sf. Ioan Hrisostomul). Şi răspunde zicând: „Le-a descoperit ceva din Dumnezeirea Sa, pe cât şi cum puteau ei s-o priceapă, şi le-a arătat că Dumnezeu sălăşluieşte în El“. Evanghelistul Luca spune: şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul (Luca IX, 29), iar la Evanghelistul Matei citim: şi a strălucit faţa Lui ca soarele (Matei XVII, 2). Dar Evanghelistul a spus acest lucru nu în sensul că această lumină poate fi percepută ca subzistenţă de către simţuri (lăsând deoparte orbirea minţii celor care nu pot concepe nimic mai măreţ decât ceea ce este cunoscut prin simţuri). Mai curând, se arată că Hristos Dumnezeu, pentru cei care trăiesc şi contemplă în Duhul, este ceea ce este soarele pentru cei care trăiesc în trup şi contemplă cu simţurile. Prin urmare, o altă Lumină pentru cunoaşterea Dumnezeirii nu este necesară pentru cei care s-au îmbogăţit cu darurile dumnezeieşti.
Acea Lumină Nepătrunsă le-a strălucit şi s-a arătat în chip tainic Apostolilor şi celor dintâi dintre profeţi, în acea clipă când (Domnul) Se ruga. Acest lucru arată că ceea ce a condus la această binecuvântată vedere a fost rugăciunea; şi că iradierea a avut loc şi s-a manifestat prin unirea minţii cu Dumnezeu; şi că vederea este dată tuturor celor care, prin exerciţiul constant al ostenelilor virtuţii si rugăciunii, se luptă cu mintea lor pentru Dumnezeu. Adevărata frumuseţe, în esenţă, poate fi contemplată doar cu mintea curată. A privi strălucirea ei presupune un fel de participare la ea, ca şi cum unele raze luminoase s-ar întipări pe faţă.
Chiar şi faţa lui Moise s-a luminat prin unire cu Dumnezeu. Nu ştiţi că Moise s-a schimbat la faţă când a urcat pe munte şi a privit acolo slava lui Dumnezeu? Dar nu el (Moise) a făcut aceasta, ci, mai degrabă, el a suferit o transfigurare. Însă Domnul nostru Iisus Hristos avea El Însuşi acea lumină. În acest sens, El nu avea, de fapt, nevoie de rugăciune pentru ca trupul Său să iradieze dumnezeiasca Lumină; dar a făcut-o pentru a arăta de unde coboară Lumina asupra sfinţilor lui Dumnezeu şi cum e ea contemplată. De aceea stă scris că şi sfinţii vor străluci ca soarele (Matei XIII, 43), ceea ce înseamnă că se vor pătrunde cu totul de Lumina dumnezeiască pe care au privit-o la Hristos, divin şi inexprimabil strălucind de Raza ei, ce porneşte din Natura sa divină. Pe muntele Tabor El S-a arătat şi în trup, datorită Unirii ipostatice (adică unirea celor două firi desăvârşite, divină şi umană, în Persoana dumnezeiască a lui Hristos, A Doua Persoană a Sfintei Treimi). Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon a definit această Unire ipostatică a celor două naturi ale lui Hristos, divină şi umană, ca fiind „fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire.“
Noi credem că la Schimbarea la Faţă El nu a arătat un alt fel de lumină, ci numai pe cea ascunsă îndărătul exteriorului Său trupesc. Această lumină era Lumina Firii divine şi, ca atare, era necreată şi divină. Aşa cum spun învăţăturile Părinţilor, Iisus Hristos S-a schimbat la Faţă în munte nu luând asupra Sa ceva nou şi nici schimbându-Se în ceva nou sau ceva ce nu avea mai înainte. Dimpotrivă, El le-a arătat ucenicilor ceea ce era deja, deschizându-le ochii şi aducându-i de la orbire la vedere. Pentru că nu vedeţi că ochii care pot percepe lucruri fireşti sunt orbi la acest Lumină?
Astfel, această lumină nu este o lumină sensibilă, iar cei ce o contemplă nu o văd pur şi simplu cu ochii sensibili, ci mai degrabă ei sunt preschimbaţi de către puterea Duhului dumnezeiesc. Ei au fost preschimbaţi, şi numai în acest fel văd transformarea care are loc în ciuda asumării perisabilităţii noastre, cu îndumnezeirea, prin unire cu Cuvântul lui Dumnezeu, în locul ei.
Tot astfel şi cea care a zămislit şi a născut în chip minunat a recunoscut că Unul născut din ea este Dumnezeu Întrupat. La fel a fost şi cu Simeon, care L-a primit pe Prunc în braţele sale, şi cu bătrâna Ana, venind în [Templul din Ierusalim] pentru Întâmpinare, o dată ce au fost luminaţi, ca printr-o fereastră de sticlă, de Puterea divină, cea care dăruieşte lumină pentru cei cu ochii inimii curaţi.
Şi de ce i-a ales Domnul, înainte de începutul Schimbării la Faţă, pe cei dintâi dintre Apostoli şi i-a dus până pe Munte cu el? Sigur, pentru a le arăta ceva măreţ şi tainic. Ce ar fi fost atât de măreţ sau de tainic în a arăta o lumină sensibilă, pe care nu numai cei dintâi, ci şi toţi ceilalţi Apostoli o aveau deja din plin? De ce ar fi fost nevoie de o transformare a ochilor lor de către puterea Duhului Sfânt pentru a contempla această lumină, dacă ea nu e decât creată şi sensibilă? Cum s-ar putea proiecta Slava şi Împărăţia Tatălui şi Duhului Sfânt într-o astfel de lumină sensibilă? Într-adevăr, în ce fel de Slavă şi Împărăţie ar veni Domnul Hristos la sfârşitul veacurilor, când nu va mai fi nimic necesar în văzduh, sau pe faţa pământului sau în alte cele, ci, potrivit cuvântului Apostolului, Dumnezeu va fi toate în toţi (I Corinteni XV, 28)? Altfel spus, El va schimba totul în toate? Dacă da, atunci urmează că şi lumina.
Deci este limpede că Lumina Taborului a fost Lumină dumnezeiască. Şi Evanghelistul Ioan, inspirat de Revelaţia divină, afirmă desluşit că viitoarea cetate veşnică şi vecuitoare nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul (Apocalipsa XXI, 23). Nu e clar că el arată aici că [Mielul] este Iisus, Cel dumnezeieşte schimbat la Faţă, acum, pe Tabor, Cel al Cărui Trup străluceşte, şi că El este făclia care arată Slava Dumnezeirii pentru cei urcaţi în munte cu El?
Ioan Teologul spune, de asemeni, despre locuitorii acestei cetăţi: nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor (Apocalipsa XXII, 5). Ne-am putea întreba însă cum este ceastălaltă lumină, la care nu este schimbare sau umbră de mutare (Iacob I, 17)? Ce lumină este cea necontenită şi neapusă, decât numai Lumina lui Dumnezeu? Mai mult decât atât, ar putea Moise şi Ilie (şi mai ales primul, care în mod evident a fost prezent doar în spirit, nu şi în trup [Ilie fiind ridicat trupeşte la cer într-un car de foc]) să strălucească cu vreun fel de lumina sensibilă, şi să fie astfel văzuţi şi cunoscuţi? Mai ales din moment ce s-a scris despre ei: arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim (Luca IX, 30-31). Şi cum altfel i-ar fi putut recunoaşte Apostolii pe cei pe care recunosc nu i-au văzut niciodată mai înainte, altfel decât prin puterea tainică a Luminii dumnezeieşti, care le-a deschis ochii minţii?
Dar să nu obosim atenţia noastră cu mai multe interpretări ale cuvintelor Evangheliei. Noi credem că este astfel, ca şi cei ce ne-au învăţat, care înşişi au fost luminaţi de Domnul Însuşi, în măsura în care ei ştiau prea bine aceasta: tainele lui Dumnezeu, în cuvintele unui profet, sunt cunoscute doar lui Dumnezeu singur şi celor ce sunt pururi cu El. Să ne străduim, cugetând la Taina Schimbării la Faţă a Domnului potrivit cu învăţăturile lor, înşine să ne luminăm de această Lumină şi să încurajăm în noi dragostea şi lupta pentru Slava şi Frumuseţea neveştejită, curăţindu-ne ochii spirituali de cugetarea lumească şi înfrânându-ne de la plăcerile trecătoare şi fugare ce întunecă haina sufletului şi duc către focul gheenei şi întunericul veşnic. Să ne eliberăm de acestea prin luminare şi prin cunoaşterea Luminii netrupeşti şi pururi-fiitoare a Mântuitorului nostru, Celui schimbat la Faţă pe Tabor, întru Slava Sa şi a Tatălui Său Celui dinainte de veac şi a Duhului Celui de viaţă Făcător, Cărora e Raza cea Una, Dumnezeirea cea Una, şi Slava şi Împărăţia şi Puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Traducere (din engleză) şi adaptare: radugo.

acelaşi potir

2008-07-30T00:45:00.000-07:00

„- Ei bine, mi se pare că acum, mai mult ca niciodată, ştiinţa se pune de acord cu Scripturile. De aceea toată lumea este acum catolică.
- Ce vreţi să spuneţi prin catolică?
- Da, toată lumea este catolică.
- Şi musulmanii?
- Fiţi serios, musulmanii sunt catolici.
- Şi evreii?
- Evreii încă mai abitir.“
(Din La voie lactée, film de Luis Buñuel)

Au trecut mai bine de două luni de când ÎPS Nicolae Corneanu s-a împărtăşit într-o biserică catolică, timp în care, aşa cum ne-a obişnuit, Sfântul Sinod al BOR a lăsat lucrurile să meargă înainte, fără a da vreo explicaţie sau a expune un punct de vedere clar asupra acestui eveniment care a stârnit atâtea controverse. Singurul sinodal care a vorbit a fost şi singurul care a criticat fapta mitropolitului Banatului: ÎPS Bartolomeu Anania, cel ce şi-a pus în lumină calităţile de literat prin, de-acum, celebra frază: Unirea cu catolicii nu poate fi anticipată emblematic prin exhibiţionismul unui mitropolit ortodox, care, la adânci bătrâneţi, a ajuns să creadă că Euharistia este egală, primăvara, cu borşul de urzici.
Cercurile anti-ecumenice de la noi au cerut capul ÎPS Nicolae, invocând unele canoane privind comuniunea cu ereticii:

♦ Canonul 45 Ap. Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis să săvârşească ceva ca clerici, să se caterisească. [Prevederi mai drastice faţă de apropierea de iudaism: Canonul 64 Ap. Dacă vreun cleric ar intra în sinagogă spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se şi afurisească.]
♦ Canonul 46 Ap. Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit botezul ori jertfa ereticilor. Căci, ce fel de împărtăşire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?

În baza acestor canoane, mitropolitul Nicolae ar fi trebuit să fie mirean în acest moment. Există însă o argumentaţie destul de puternică şi în favoarea sa şi aceasta poate pleca de la aşa-zisul Acord de la Balamand, care este mai mult decât o simplă fiţuică, este expresia unei realităţi destul de vii.
Iată o confirmare. Anul trecut, pe Naţional TV (parcă era despre cazul Daniel Corogeanu, călugărul exorcist învinovăţit de crimă), părintele Adrian Gabor, profesor la Bucureşti, s-a enervat nu mai ştiu de ce, şi a zis: De unde până unde Biserica Catolică este biserică eretică? Este biserică-soră, nu biserică eretică! Or, se pare că aici e chestiunea fundamentală. O „biserică-soră“ nu mai e eretică.
În Acordul de la Balamand (document recunoscut de romano-catolici şi de ortodocşi) se foloseşte aceeaşi sintagmă ambiguă: biserică-soră, biserici-surori. Într-un fel, sintagma joacă rolul de amortizor al unui şoc. Pentru că noi ştim că Biserica este una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Aşadar, cum putem spune că Trupul mistic lui Hristos e format din două surori? În ce sens? Surori siameze? Hristos are două mirese? Unde e, deci, unitatea bisericii? Şi sobornicitatea sau catolicitatea ei, atribut care nu permite împărţirea Bisericii în două părţi şi a cărui decodare dogmatică spune că Biserica, oriunde este, este în întregul ei?
Acordul de la Balamand sugerează răspunsul: este recunoscut faptul că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii sale - profesiunea de credinţă apostolică, participarea la aceleaşi Taine şi mai ales aceeaşi preoţie celebrând aceeaşi jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor - nu pot fi considerate proprietatea exclusivă a uneia dintre bisericile noastre. În acest context, este clar că rebotezarea trebuie evitată (§13).
Biserica a mai recunoscut şi în trecut botezuri ale unor eretici. Canonul VII al Sinodului II ecumenic, de exemplu, zice că arienii, macedonienii, sabatinienii, novaţienii, catarii trebuie primiţi în sânul Bisericii fără botez; totuşi, exista o condiţie a îmbisericirii lor: cea a unei mărturisiri scrise şi verbale a lepădării lor de erezie. Însă în acest caz se admite că sunt comune profesiunea de credinţă apostolică, participarea la aceleaşi Taine şi mai ales aceeaşi preoţie celebrând aceeaşi jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor, iar lucrul acesta este aprobat mai pe faţă, mai într-ascuns, de ierarhii Bisericii.
Hai să fim clari şi să spunem lucrurilor pe nume. Conceptul de biserică-soră nu acoperă nici o realitate ecleziologică, este un termen pur diplomatic prin care ni se transmite voalat că Bisericile ortodoxă şi catolică sunt de fapt una şi aceeaşi Biserică. Nu mă întrebaţi unde s-au dus şi unde se vor duce filioque (o dogmă pe punctul de a dispărea pe vecie), purgatoriul, infailibilitatea papală etc. Este un botez, este un Domn şi lucrurile se aranjează să fie şi o singură credinţă.
De altminteri, oarecari diferenţe doctrinare şi liturgice între Răsărit şi Apus au existat şi în primul mileniu şi, cu toate acestea, Biserica era una. Ba chiar şi după Schismă, credincioşii, clerici şi laici, au fost convinşi de o anumită unitate, dovada fiind participarea comună la cruciade sau la luptele anti-otomane. Iar acum s-a ajuns să se vorbească despre aceeaşi preoţie celebrând aceeaşi jertfă a lui Hristos, ce vreţi mai mult?
Toată zarva cu privire la împărtăşirea cu catolicii a ÎPS Nicolae nu mai are, de fapt, nici un obiect. Împărtăşindu-se la greco-catolici, mitropolitul Corneanu s-a împărtăşit în propria Biserică, mă rog, în Biserica-soră, cum se zice mai politicos. Mai reprobabil şi mai scandalos mi se pare trecutul securist al ÎPS Nicolae, turnător cu chitanţă; dar, ce-i drept, omul şi-a mărturisit vina încă de pe vremea când CNSAS nu era înfiinţat. Singurii care ar trebui să se ambaleze ar fi cel mult greco-catolicii, care nu recunosc documentul de la Balamand, probabil nefiind de acord cu unii termeni de acolo (este repudiată uniaţia, care e chiar piatra unghiulară a acestei biserici); însă şi ei au aceeaşi viziune de ansamblu cu privire la uni(ci)tatea Bisericii.
Din tot acest scandal a ieşit ca un erou ÎPS Bartolomeu Anania. Însă, în momentul semnării documentului de către răposatul Antonie Plămădeală - înalt ofiţer de securitate cu studii la Oxford şi mitropolit al Ardealului -, ÎPS Bartolomeu era deja arhiepiscop al Clujului. ÎPS Bartolomeu nu a denunţat, la acea dată, vreun apostat al Bisericii, nu l-a făcut cu ou şi cu oţet pe Plămădeală, nu a rupt mitropolia în două, ci a preferat să rămână sub papucul administrativ al aşa-zisului trădător, la care nimeni din tabăra anti-ecumenică nu face astăzi referire.

Acordul de la Balamand

2008-07-10T00:53:00.000-07:00

Mănăstirea Maicii Domnului, Balamand, Libia, lângă Tripoli. Construită de cistercieni în veacul al XII-lea, intrată în posesia ortodocşilor în sec. al XVII-lea.

Acordul de la Balamand - sau Pacea de la Balamand, sau Documentul de la Balamand - este considerat de ecumenişti drept o piatră de temelie a încetării conflictelor interconfesionale, iar de partea cealaltă (parte pe care se situează şi călugării athoniţi) o victorie a diplomaţiei Vaticanului, o îngenunchere a Bisericilor răsăritene în faţa papistaşilor, o trădare, Pactul cu satana etc. S-ar putea ca documentul să mai existe în româneşte şi traducerea mea să nu fie, aşadar, cea mai bună; dar, în fine, e un document care trebuie cunoscut.

Comisia internaţională mixtă pentru dialog teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, a VII-a sesiune plenară, Facultatea de Teologie Balamand (Liban), 17-24 iunie, 1993: Uniaţia - metoda unirii din trecut - şi căutarea prezentă a deplinei comuniuni.

Introducere
1) La cererea Bisericilor Ortodoxe, progresul normal al dialogului teologic cu Biserica Catolică a fost lăsat deoparte, astfel încât atenţia imediată să fie acordată chestiunii uniaţiei.
2) În ceea ce priveşte metoda care a fost numită uniaţie, s-a spus la Freising (iunie 1990) că „o vom respinge ca metodă în căutarea unităţii, deoarece este contrară tradiţiei comune a Bisericilor noastre“.
3) Referitor la Bisericile Greco-Catolice, este clar că ele, ca parte a comuniunii catolice, au dreptul de a exista şi de a acţiona pentru a răspunde nevoilor spirituale ale credincioşilor.
4) Documentul elaborat la Ariccia de către comitetul mixt de coordonare (iunie 1991) si încheiat la Balamand (iunie 1993) prevede ceea ce este în prezent metoda noastră de căutare a deplinei comuniuni, dând astfel motivaţia excluderii uniaţiei ca metodă.
5) Documentul de faţă este compus din două părţi:
(i) Principii ecleziologice
(ii) Reguli practice

Principii ecleziologice

6) Despărţirea dintre Bisericile de Răsărit şi de Apus nu a potolit niciodată dorinţa de unitate voită de Hristos. Mai mult, această situaţie - contrară naturii Bisericii - a fost pentru mulţi, adeseori, prilej pentru a deveni mai profund conştienţi de necesitatea realizării acestei unităţi, spre a fi credincioşi poruncii Domnului.
7) De-a lungul secolelor s-au făcut diverse încercări de a restabili unitatea. Ele au căutat să atingă acest scop prin diferite modalităţi, uneori sinodale, în funcţie de contextul politic, istoric, teologic şi spiritual al fiecărei perioade. Din păcate, nici unul dintre aceste eforturi n-a reuşit să restabilească deplina comuniune dintre Biserica de Apus şi Biserica de Răsărit, iar uneori [aceste eforturi] au făcut ca opoziţiile să devină chiar mai acute.
8) În cursul ultimelor patru secole, în diverse părţi ale Răsăritului, au fost luate iniţiative în interiorul anumitor biserici, împingându-le prin elemente din afară să restaureze comuniunea dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus. Aceste iniţiative au dus la unirea anumitor comunităţi cu Scaunul Romei şi au adus cu ele, pe cale de consecinţă, ruperea comuniunii cu Bisericile-mame din Răsărit. Acest lucru nu a avut loc fără interferenţa intereselor extra-ecleziale. În acest fel au luat naştere Bisericile Greco-Catolice. Şi astfel s-a creat o situaţie care a devenit sursă de conflicte şi de suferinţă, mai ales pentru ortodocşi, dar şi pentru catolici.
9) Oricare ar fi fost intenţia şi autenticitatea dorinţei de a fi credincios poruncii lui Hristos: ca toţi să fie una, exprimate în aceste uniri parţiale cu Scaunul Romei, trebuie să recunoaştem că restabilirea unităţii dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus nu a fost atinsă şi că despărţirea rămâne, cu gustul amar al acestor încercări.
10) Situaţia astfel creată a dus de fapt la tensiuni şi opoziţii. Progresiv, în deceniile care au urmat acestor uniuni, activitatea misionară a tins să includă, printre priorităţile sale, efortul de a converti alţi creştini, individual sau în grupuri, pe care „să-i aducă înapoi“ în sânul propriei biserici. Pentru a legitima această tendinţă, o sursă de prozelitism, Biserica Catolică a dezvoltat viziunea teologică potrivit căreia s-a prezentat pe sine drept singura căreia i-a fost încredinţată mântuirea. Ca reacţie, Biserica Ortodoxă, la rândul ei, a ajuns să consimtă la aceeaşi viziune, potrivit căreia numai în ea poate fi găsită mântuirea. Pentru a asigura mântuirea „fraţilor schismatici“, s-a întâmplat chiar să se reboteze creştinii şi să se dea uitării anumite cerinţe ale libertăţii religioase a persoanelor şi a actelor lor de credinţă. Această perspectivă a fost una căreia acea perioadă i-a arătat prea puţină sensibilitate.
11) Pe de altă parte, anumite autorităţi civile au depus eforturi pentru a-i aduce pe greco-catolici înapoi la Biserica părinţilor lor. Pentru a atinge acest scop, acestea n-au ezitat, când au avut ocazia, să folosească mijloace inacceptabile.
12) Datorită modului în care catolicii si ortodocşii se consideră, din nou, unii pe ceilalţi faţă de misterul Bisericii şi se descoperă reciproc, din nou, ca Biserici-surori, această formă de „apostolat misionar“, descrisă mai sus, şi care a fost numită uniaţie, nu mai poate fi acceptată, nici ca metodă demnă de urmat, nici ca model al unităţii pe care o caută bisericile noastre.
13) În fapt, mai ales de la conferinţele pan-ortodoxe şi Conciliul Vatican II încoace, redescoperirea şi restituirea valorii de comuniune, cuvenită Bisericii, atât de partea ortodocşilor, cât şi de cea a catolicilor, au modificat radical perspectivele şi astfel de atitudini. De fiecare parte, este recunoscut faptul că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii sale - profesiunea de credinţă apostolică, participarea la aceleaşi Taine şi mai ales aceeaşi preoţie celebrând aceeaşi jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor - nu pot fi considerate proprietatea exclusivă a uneia dintre bisericile noastre. În acest context, este clar că rebotezarea trebuie evitată.
14) În această perspectivă, Bisericile catolice şi Bisericile ortodoxe se recunosc una pe cealaltă ca Biserici-surori, responsabile împreună pentru menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de scopul divin, mai ales în ceea ce priveşte unitatea. Potrivit cuvintelor Papei Ioan Paul II, strădania ecumenică a Bisericilor-surori ale Răsăritului şi Apusului, întemeiată pe dialog şi pe rugăciune, este căutarea desăvârşitei şi totalei comuniuni, care nu este nici absorbţie, nici fuziune, ci întâlnire întru adevăr şi dragoste (cf. Slavorum Apostoli, §27).
15) Rămânând garantate libertatea inviolabilă a persoanelor şi obligaţia lor de a urma cerinţelor conştiinţelor lor, nu se pune problema, în căutarea restabilirii unităţii, convertirii oamenilor de la o Biserica la alta, pentru a asigura mântuirea lor. Se pune problema de a împlini împreună voinţa lui Hristos pentru cei ai Săi şi planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa, printr-o căutare comună a unui acord deplin al Bisericilor cu privire la conţinutul credinţei şi implicaţiile sale. Acest efort este purtat în dialogul teologic curent. Documentul de faţă este o etapă necesară în acest dialog.
16) Bisericile greco-catolice, care au dorit să restabilească deplina comuniune cu Scaunul Romei şi au rămas credincioase acestuia, au drepturile şi obligaţiile legate de această comuniune. Principiile care determină atitudinea lor faţă de Bisericile Ortodoxe sunt cele statuate de Conciliul Vatican II şi puse în practică de către papii care au explicat, în diferite documente publicate de atunci încoace, consecinţele practice care decurg din aceste principii. De aceea, aceste biserici ar trebui să se introducă, atât la nivel local cât şi la nivel universal, în dialogul dragostei, în respectul reciproc şi încrederea reciprocă regăsite, şi să intre în dialogul teologic, cu toate implicaţiile sale practice.
17) În această atmosferă, consideraţiile deja prezentate şi liniile directoare practice care urmează, în măsura în care vor fi primite în mod eficient şi ţinute cu fidelitate, sunt în stare să conducă la o soluţionare justă şi definitivă a dificultăţilor pe care aceste biserici greco-catolice le prezintă Bisericii Ortodoxe.
18) În acest scop, Papa Paul VI a afirmat, în adresa către Fanar, în iulie 1967: „Revine capilor Bisericilor şi ierarhiei lor obligaţia de a călăuzi Bisericile de-a lungul drumului care conduce la regăsirea deplinei comuniuni. Ei ar trebui să facă aceasta prin recunoaşterea şi respectarea mutuală, în calitate de păstori a acelei părţi a turmei lui Hristos care le-a fost încredinţată, îngrijindu-se de coeziunea şi creşterea poporului lui Dumnezeu şi evitând tot ceea ce poate s-o risipească şi să provoace confuzie în rândurile sale“ (Tomos Agapis, §172). În acelaşi spirit, Papa Ioan Paul II şi Patriarhul ecumenic Dimitrios I, au declarat împreună, în mod clar: „Respingem orice formă de prozelitism, orice atitudine care este sau poate fi percepută ca lipsă de respect“ (7 decembrie 1987).

Reguli practice

19) Respectul reciproc între Bisericile aflate în situaţii dificile va creşte apreciabil în măsura în care acestea vor respecta regulile practice următoare.
20) Aceste reguli nu vor rezolva problemele care ne supără, fără ca fiecare din părţile implicate să aibă voinţa de a ierta, pe temeiul Evangheliei şi, în contextul unui efort constant de reînnoire, însoţit de dorinţa neîncetată de a căuta deplina comuniune care a existat, timp de mai bine de o mie de ani, între bisericile noastre. Aici, dialogul dragostei trebuie fie prezent cu o intensitate şi o perseverenţă reînnoite continuu, care singure pot depăşi lipsa de înţelegere reciprocă şi care constituie climatul necesar pentru aprofundarea dialogului teologic ce permite ajungerea la deplina comuniune.
21) Primul pas care trebuie făcut este să se pună capăt la tot ceea ce poate instiga la divizare, dispreţ şi ură între Biserici. Pentru aceasta, autorităţile Bisericii Catolice vor veghea ca Bisericile greco-catolice şi comunităţile lor să poată pregăti ele însele deplina comuniune dintre Bisericile catolice şi ortodoxe. Autorităţile Bisericii Ortodoxe vor acţiona într-un mod similar faţă de credincioşi. Astfel va fi posibil să se îngrijească situaţia extrem de complexă creată în Europa de Est, în caritate şi în acelaşi timp în justiţie, atât în privinţa catolicilor cât şi în cea a ortodocşilor.
22) Activitatea pastorală a Bisericii Catolice, fie ea de rit latin sau bizantin, nu mai urmăreşte să-l treacă pe credinciosul unei Biserici la o alta; cu alte cuvinte, nu mai vizează prozelitismul printre ortodocşi. Ea urmăreşte să răspundă la nevoile spirituale ale propriilor credincioşi şi nu are dorinţa de expansiune în detrimentul Bisericii Ortodoxe. În aceste perspective, ca să nu mai fie loc de neîncredere şi suspiciune, este necesar să existe schimburi reciproce de informaţii despre diverse proiecte pastorale şi să se pună în mişcare şi să se dezvolte astfel cooperarea dintre episcopi si toţi cei ce deţin responsabilităţi în Bisericile noastre.
23) Istoria relaţiilor dintre Biserica Ortodoxa si Bisericile greco-catolice a fost marcată de persecuţii şi suferinţe. Oricare ar fi fost aceste suferinţe şi cauzele lor, ele nu îndreptăţesc nici un triumfalism; nimeni nu se slăveşte în ele, nici nu poate extrage un argument de la ele spre a acuza sau discredita cealaltă Biserică. Numai Dumnezeu Îşi cunoaşte mărturisitorii. Tot ce a fost trecutul trebuie să se lase milei lui Dumnezeu şi toate energiile Bisericilor să se îndrepte în aşa fel încât prezentul şi viitorul să se conformeze mai bine voinţei lui Hristos pentru ai Săi.
24) De asemenea, va fi necesar - din partea ambelor Biserici - ca episcopii şi toţi cei cu responsabilităţi pastorale în Biserici să respecte cu scrupulozitate libertatea religioasa a credincioşilor. În schimb, credincioşii trebuie să poată să se exprime pentru acest scop. De fapt, mai ales în situaţii de conflict, libertatea religioasă cere ca credincioşii să aibă posibilitatea să-şi exprime opinia şi să hotărască, fără presiuni din afară, dacă doresc să fie în comuniune, fie cu Biserica Ortodoxă, fie cu Biserica Catolică. Libertatea religioasă ar fi încălcată dacă, sub acoperirea asistenţei financiare, credincioşii unei Biserici ar fi atraşi de alta, de pildă, prin promisiuni referitoare la beneficii de educaţie şi materiale care pot lipsi în propria lor Biserica. În acest context, va fi necesar ca asistenţa socială, ca şi orice formă de activitate filantropică, să fie organizată de comun acord, astfel încât să se evite crearea de noi suspiciuni.
25) Mai mult, respectul necesar pentru libertatea creştină - unul din cele mai preţioase daruri primite de la Hristos - nu ar trebui să devină prilej pentru întreprinderea unui proiect pastoral care poate implica şi credincioşii altor Biserici, fără consultarea prealabilă cu păstorii acestor Biserici. Nu numai că ar trebui să se excludă orice formă de presiune de orice fel; dar respectul pentru conştiinţe, motivat de o exigenţă autentică a credinţei, fiind unul dintre principiile călăuzitoare ale preocupării pastorale a celor responsabili în cele două biserici, ar trebui să fie obiectul reflecţiei lor comune (cf. Galateni V,13).
26) De aceea este necesar să se caute şi să se angajeze într-un dialog deschis, ce ar trebui să fie, în primul rând, între cei care au responsabilităţi pentru Biserici la nivel local. Cei care se ocupă de comunităţile în cauză ar trebui să creeze comisii mixte locale sau să la facă eficiente pe cele care există deja, pentru a găsi soluţii la probleme concrete şi a vedea dacă aceste soluţii sunt aplicate în adevăr şi dragoste, în dreptate şi pace. Dacă acordul nu poate fi atins la nivel local, chestiunea ar trebui adusă la comisiile mixte instituite de către autorităţile superioare.
27) Suspiciunea ar dispărea mult mai uşor dacă cele două părţi ar condamna violenţa, oriunde ar folosi-o comunităţile unei Biserici împotriva comunităţilor unei Biserici-surori. Aşa cum cerea Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul II, în scrisoarea sa din 31 mai 1991, este necesar ca orice violenţă şi orice tip de presiune să fie evitate cu desăvârşire, pentru ca libertatea conştiinţei să fie respectată. Sarcina celor responsabili de comunităţi este să-i ajute pe credincioşi să-şi aprofundeze loialitatea faţă de propria Biserică şi faţă de tradiţiile sale şi să-i înveţe să evite nu doar violenţa, fie ea fizică, verbală sau morală, ci şi tot ce ar putea duce la dispreţ pentru alţi creştini şi la o contra-mărturie care ignoră cu totul opera mântuitoare care e reconcilierea în Hristos.
28) Credinţa în realitatea sacramentală implică respectul pentru celebrările liturgice ale celorlalte Biserici. Utilizarea violenţei pentru a ocupa un loc de închinare contrazice această convingere. Dimpotrivă, această convingere impune, uneori, ca celebrările altor Biserici să fie facilitate prin punerea la dispoziţia lor, de comun acord, a bisericii proprii, pentru oficiere alternativă, în momente diferite, în aceeaşi clădire. Mai mult, etosul evanghelic cere să se evite declaraţiile sau manifestările de natură să perpetueze o stare de conflict şi să împiedice dialogul. Nu ne îndeamnă Sfântul Pavel să ne primim unii pe alţii, precum Hristos ne-a primit, spre slava lui Dumnezeu (Romani XV, 7)?
29) Episcopii şi preoţii au, înaintea lui Dumnezeu, datoria să respecte autoritatea pe care Duhul Sfânt a dat-o episcopilor şi preoţilor celeilalte Biserici şi să evite, din acest motiv, amestecul în viaţa spirituală a credincioşilor acelei Biserici. Când cooperarea devine necesară pentru binele credincioşilor, se cere ca persoanele care răspund să ajungă la un acord între ele, să stabilească principii clare pentru această întrajutorare, care să fie cunoscute de către toţi, şi să acţioneze mai apoi cu deschidere, claritate, şi cu respect pentru disciplina sacramentală a celeilalte Biserici.
În acest context, pentru a feri de orice înţelegere greşită şi a dezvolta încrederea între cele două Biserici, e necesar ca episcopii catolici şi ortodocşi de pe acelaşi teritoriu să se consulte unul cu altul înainte de a institui proiecte pastorale catolice care presupun crearea de noi structuri în regiunile care, în mod tradiţional, fac parte din jurisdicţia Bisericii Ortodoxe, evitând desfăşurarea de activităţi pastorale paralele ce riscă să degenereze rapid în rivalitate sau chiar conflicte.
30) Pentru a deschide calea relaţiilor viitoare dintre cele două Biserici, depăşind ecleziologia învechită a întoarcerii la Biserica Catolică, legată de problema ce face obiectul acestui document, se va da o atenţie specială pregătirii viitorilor preoţi şi a tuturor celor care sunt implicaţi în vreun fel într-o activitate de apostolat purtată într-un loc în care e înrădăcinată, tradiţional, altă Biserică. Educaţia lor ar trebui să fie obiectiv pozitivă cu privire la alte Biserici. Mai întâi de toate, fiecare trebuie înştiinţat cu privire la succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi autenticitatea vieţii sale sacramentale. Ar trebui să se ofere tuturor şi o cunoaştere corectă şi cuprinzătoare a istoriei, în vederea unei istoriografii a celor două Biserici acceptabile de ambele părţi şi chiar comune. În acest fel, se va uşura disiparea prejudecăţilor, iar folosirea istoriei în manieră polemică va fi evitată. Această prezentare va duce la conştientizarea faptului că greşelile care au condus la separare aparţin ambelor părţi, lăsând răni adânci pe fiecare parte.
31) Se va reaminti avertismentul dat de Apostolul Pavel către Corinteni (I Corinteni VI, 17). Se recomandă ca creştinii să-şi rezolve disputele prin dialog frăţesc, evitându-se astfel recurgerea la intervenţia autorităţilor civile pentru o soluţie practică la problemele ivite între Biserici sau comunităţi locale. Aceasta se aplică în special pentru posesia sau restituirea proprietăţii ecleziastice. Aceste soluţii ar trebui să nu se întemeieze numai pe situaţii trecute şi să nu conteze numai pe principiile generale juridice, ci să ţină cont şi de complexitatea realităţilor prezente şi a condiţiilor locale.
32) În acest spirit, va fi posibilă întâlnirea comună în vederea re-evanghelizării lumii noastre secularizate. Se vor întreprinde eforturi spre a oferi ştiri obiective către mass-media, mai ales către presa religioasă, evitând informaţiile tendenţioase şi înşelătoare.
33) Este necesar ca Bisericile să se unească în exprimarea recunoştinţei şi respectului faţă de toţi cei care - cunoscuţi şi necunoscuţi, episcopi, preoţi sau credincioşi, ortodocşi, catolici de rit bizantin sau latin - au suferit, şi-au mărturisit credinţa, au mărturisit fidelitatea lor faţă de Biserică, şi, în general, faţă de toţi creştinii, fără discriminare, care au suferit persecuţii. Suferinţele lor ne cheamă la unitate şi ne îndeamnă să dăm mărturie comună la rugăciunea lui Hristos ca toţi să fie una, ca lumea să creadă (Ioan XVII, 21).
34) Comisia internaţională mixtă pentru dialog teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, la şedinţa în plen de la Balamand, recomandă cu fermitate ca aceste reguli practice să fie puse în practică de către bisericile noastre, inclusiv de bisericile greco-catolice, chemate să ia parte la acest dialog ce trebuie purtat într-o atmosferă senină necesară pentru progresul său către restabilirea deplinei comuniuni.
35) Excluzând pe viitor orice prozelitism şi orice dorinţă de expansiune de către catolici, în detrimentul Bisericii Ortodoxe, Comisia speră că s-au depăşit obstacolele care determinau anumite Biserici autocefale să-şi suspende participarea la dialogul teologic şi că Biserica ortodoxă va fi capabilă să se regăsească pentru a continua lucrarea teologică atât de fericit începută.

Balamand (Liban), 23 iunie 1993
Participanţi

Următorii delegaţi au participat la cea de-a şaptea sesiune plenară a Comisiei internaţionale mixte pentru dialog teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, care a avut loc la Facultatea de Teologie Balamand, Liban, 17-24 iunie 1993.

Din partea Bisericilor Ortodoxe răsăritene:
Patriarhia Ecumenică de Constantinopol
- Eminenţa Sa Arhiepiscopul Stylianos de Australia, co-Preşedinte ortodox al Comisiei mixte internaţionale
Patriarhia Alexandriei
- Eminenţa Sa Mitropolitul Dionysios al Nubiei
- Prof. Constantin Patelos
Patriarhia Antiohiei
- Eminenţa Sa Mitropolitul George al Byblosului şi Botrysului
- Pr. Arhimandrit Youhanna (Yazigi)
Biserica Rusiei
- Pr. Egumen Nestor (Zhilyaev)
Biserica României
Church of Romania Biserica din România
- Eminenţa Sa Mitropolitul Antonie al Ardealului
- Pr. Dumitru Radu
Biserica Ciprului
- Eminenţa Sa Mitropolitul Chrysanthos de Morphou
- Prof. Macarius Papachristophorou
Biserica Poloniei
- Pr. Hieromonk Barsanuphius (Doroszkiewicz)
Biserica Albaniei
- Prof. Theodoros Papapavli
Biserica Finlandei
- P.S. Episcop Ambrosius de Joensocu
Secretar executiv:
- Eminenţa Sa Mitropolitul Spyridon al Italiei
[Patriarhia Ierusalimului şi Bisericile din Georgia, Serbia, Bulgaria, Grecia şi Cehoslovacia nu au fost reprezentate.]

Antonie de Suroj: Taina Sfintei Treimi

2008-06-16T01:16:00.000-07:00

Ospitalitatea lui Avraam (mozaic, Italia, sec. VI).

Sfântul Grigore de Nazianz a spus că, dacă am pune laolaltă toate cele pe care Dumnezeu ni le-a descoperit despre El Însuşi în Sfintele Scripturi, toate cele pe care bărbaţii şi femeile dumnezeieşti le-au cunoscut prin experienţă despre El, dacă am încerca să facem din aceasta o imagine concludentă, completă, compactă, ne-am afla nu în faţa lui Dumnezeu, ci a unui idol, pentru că Dumnezeu rămâne dincolo de cele cognoscibile care se descoperă, taină necunoscută care poate fi împărtăşită; şi, de asemeni, în fiinţa Lui ultimă, necunoscut creaturilor Sale altfel decât prin manifestările Sale, prin ceea ce făptuieşte şi prin modul în care El ajunge la noi.
Este un lucru foarte important, deoarece, dacă am avea de oferit o imagine despre cum putem concepe principiile învăţăturii ortodoxe, ale teologiei Bisericii Ortodoxe, ar trebui să o comparăm cu vederea cerului, noaptea, când cerul este clar şi când în ciuda întunecimii negre a tăriei vedem stelele scânteindu-ne înaintea ochilor cu strălucirea lor. Dacă am putea aduna toate aceste stele într-o masă de foc, am avea totalitatea luminii cerului, dar nu vom rămâne cu cerul, şi n-ar mai fi într-adevăr vreo constelaţie care să ne permită să ne găsim calea pe pământ. Şi pentru că între toate stelele, toate constelaţiile, există spaţii vaste care par să fie goale, noi putem distinge formele constelaţiilor, le putem numi, le putem cunoaşte - şi încă foarte intim - şi putem găsi calea noastră, graţie strălucirii lor şi poziţiei lor.
Şi acest lucru se aplică pentru fiecare afirmaţie a credinţei, pentru tot ceea ce putem spune despre Dumnezeu, despre Hristos, despre lucrurile dumnezeieşti, ba încă şi despre lumea creată. Există un punct dincolo de care nu putem înţelege sau şti esenţa ultimă a vreunui lucru din cele create, fie a noastră înşine sau a altcuiva sau a materiei din care suntem făcuţi şi care ne înconjoară.
Astfel că, atunci când vorbim despre tainele ultime final, cum e Sfânta Treime, trebuie să fim conştienţi de faptul că putem avea o frântură, putem percepe ceva, dar în final ne vom confrunta cu tainele plini de uimire, de adorare şi închinare în tăcere adâncă, ascultând cu toată fiinţa noastră, inima noastră şi mintea noastră şi voinţa noastră şi mădularele noastre, spre a auzi şi a percepe.
Întorcându-ne mai precis la învăţătura Sfintei Treimi, trebuie, de asemeni, să înţelegem că, oricât de mare ar fi misterul, el este totuşi dincolo de imaginatia noastra - nu am fi putut inventa un Dumnezeu precum Acela pe care îl venerăm în credinţa creştină; este tot ceea ce suntem în stare să pricepem. În afară de aceasta, nu e decât un adânc nesfârşit, infinit pe care Grigore de Nyssa îl numea întunericul divin. Nu că există întuneric în Dumnezeu - Evanghelia ne învaţă că în El nu e întuneric - dar misterul este atât de adânc, pentru că lumina (în cuvintele Sfântului Grigore) este atât de orbitoare că atunci când ne uităm la ea nu vedem nimic.
<…> Dar Dumnezeu nu S-a revelat pe Sine Însuşi şi n-a descoperit nimic despre el şi despre lumea creată doar pentru a ne satisface curiozitatea. Dacă Dumnezeu ne descoperă ceva, o face cu scopul de a ne învăţa câte ceva despre fiecare dintre noi înşine şi despre noi ca organism, umanitatea. Şi într-adevăr, Feodorov, scriitor rus, care a trăit, a murit şi a scris cele mai ciudate scrieri ale sale în secolul al XIX-lea, spunea că Sfânta Treime este singurul prototip al societăţii umane perfecte. Şi în acest punct, el se întâlneşte cu ceea ce Sfântul Grigore de Nazianz a spus cu secole înaintea sa, că, pentru că Dumnezeu este iubire, El este Unul în trei, şi pentru că Dumnezeu este Unul în Trei că El este iubire adevărată şi desăvârşită, neînfrântă şi biruitoare...

traducere şi adaptare: radugo, după textul în engleză.

Părintele Galeriu: Cincizecimea

2008-06-15T01:19:00.000-07:00

Cincizecimea - detaliu (Mihail Vrubel, frescă, 1884, Biserica Sf. Chiril din Kiev).

Minunată este întocmirea zidirii. Citim pe frontonul unor biserici: cu vrerea Tatălui, cu lucrarea Fiului, cu săvârşirea Sfântului Duh - aşa se zideşte orice biserică, aşa s-a zidit lumea, aşa se zideşte orice suflet de creştin. De la Sfântul Duh şi din Fecioara Maria S-a întrupat şi Fiul lui Dumnezeu şi S-a făcut Om. Iar acum, după ce s-a săvârşit marea taină a Întrupării şi Iisus Hristos S-a înălţat la Tatăl, acum la plinirea a cincizeci de zile de la Înviere, El trimite de la Tatăl pe Duhul Sfânt, pentru a săvârşi taina Întrupării în fiecare din noi. Căci toţi suntem chemaţi să devenim „dumnezei după har”.
(...) [În Apostoli] lucra deja Duhul Sfânt. În ziua Învierii, Iisus Hristos Cel Înviat intrase la ei prin uşile încuiate şi, după ce le-a dăruit lor pacea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt (Ioan XX, 22).

Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. (Fapte II, 2-4)

Fără de veste - Duhul, nu ştii de unde vine, nu e din lumea aceasta. Asemenea vântului care vine, te pătrunde în fiinţă, te cuprinde, te deşteaptă. Dar totodată S-a arătat şi ca nişte limbi de foc care s-au aşezatpe fiecare dintre ei. Vântul, focul - imagini din lumea aceasta. (...) Dar iată! Focul din cer ia chip de limbi; vuietul vântului produce cuvinte. Precum S-a odrăslit în sânul Fecioarei Dumnezeu Cuvântul de la Duhul Sfânt, acum Duhul Sfânt aprinde limba Apostolilor şi ei încep a grăi cuvânt de la Dumnezeu Cuvântul. Rostise profetul din partea Domnului: dacă tu vei deosebi lucrul de preţ de cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea (Ieremia XV, 19).
(...) Odinioară în curtea Arhiereului când Iisus Se afla la judecată, Petru, pârât de cei de faţă că şi el este dintre ucenicii Lui, rosteşte: nu cunosc pe Omul Acesta (Matei XXVI, 72-74). Era numai frica sau necunoştinţa? Erau împreună şi una şi cealaltă. Iar Duhul Sfânt le-a risipit pe amândouă. În Duhul Sfânt Apostolul leapădă acum lanţurile fricii. Lumina Duhului Sfânt luminează în El înţelegerea, cunoştinţa, credinţa şi tăria, curajul mărturisirii credinţei. Acum Hristos nu mai era trupeşte lângă Petru, dar era în el. Chipul Lui, cuvintele Evangheliei Lui, răstignirea Lui, Învierea Lui, Înălţarea Lui la cer umplu în lumina Duhului Sfânt duhul Apostolului de cunoştinţa lui Hristos.

Fragmente din Cuvânt la Duminica Sfinţilor Părinţi, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Sfinţilor Părinţi

2008-06-08T01:21:00.000-07:00

Sfânta Treime (Andrei Rubliov, sec. XV).

Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească. (Ioan XVII, 1)

Preamărirea Lui nu e după chipul lumii acesteia, ci după rânduiala divină. Ceva mai înainte, când nişte elini voiau să-L cunoască, Iisus descoperă: A venit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului (Ioan XII, 23). Şi a explicat ce înseamnă preamărirea după Dumnezeu: Adevăr, adevăr zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan XII, 24-25). Preamărirea lui Iisus Hristos este Jertfa şi Învierea Lui. Asemănarea cu jertfa bobului de grâu este pilduitoare. Mormântul bobului de grâu e brazda, dar brazda nu e mormânt, ci e mai curând noaptea de Paşte a bobului de grâu; pentru că bobul de grâu în brazdă nu moare, ci se jertfeşte pentru a hrăni viaţa cea nouă şi mai îmbelşugată a spicului. Aşa Hristos Se jertfeşte pentru a ne hrăni pe noi şi Creaţia prin jertfa şi viaţa cea nouă a Învierii.

Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. (Ioan XVII, 2)

Şi Adam primise darul şi porunca de a stăpâni „peste tot trupul”. Dar stăpânirea lui Adam n-a fost numai pentru viaţă. El a semănat şi moarte în lume. Iisus Hristos vine numai pentru viaţă şi ne descoperă taina vieţii. El rosteşte aici un cuvânt unic:

Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. (Ioan XVII, 3)

Dar dumnezeiesc este şi darul cunoaşterii. Este unul din cele şapte Daruri ale Duhului Sfânt (Isaia XI, 1). Iar părintele nostru Marcu Ascetul atrage luarea-aminte: trei sunt uriaşii care ucid sufletul: uitarea, neştiinţa, trândăvia. Sfânta Scriptură ne cheamă la ştiinţă, iar cunoaşterea lui Dumnezeu e cea mai de preţ dintre toate, pentru că în ea se află izvorul vieţii de veci. Şi înţelegem: a-L cunoaşte pe Dumnezeu, după Sfânta Scriptură, înseamnă a Te uni cu El, a-L simţi prezent prin harul Lui în tine, a te face părtaş vieţii Lui. O astfel de cunoaştere - ştiinţă a Sfinţilor - e dorul nostru neatins; numai cu Dumnezeul Cel viu viaţa învinge moartea.

Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. (Ioan XVII, 4-5)

Domnul Îşi descoperă Dumnezeirea. El este din veci Părintele Ceresc, dar acum înalţă şi firea omenească, dându-i calitatea şi slava veşniciei.

Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. (Ioan XVII, 6)

Cine altul ar putea descoperi cu adevărat Numele lui Dumnezeu decît Fiul Său? El ne descoperă şi ne încredinţează că-L putem numi Părinte. În Vechiul Testament credincioşii nu îndrăzneau să-L cheme pe Dumnezeu pe nume. Prin Hristos dobândim şi noi înfierea. Prin El în Duhul Sfânt devenim şi noi fii ai Părintelui Ceresc, Îi putem zice Tată. Suntem ai Lui. Aşa precum şi spune acum despre ucenici:

Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. (Ioan XVII, 6)

Cei ce păzesc Cuvântul Lui se fac vrednici să fie fiii Lui. Ucenicii s-au învrednicit să asculte Cuvântul Părintelui Ceresc de la Însuşi Dumnezeu-Cuvântul.

Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. (Ioan XVII, 7-8)

Fiul lui Dumnezeu a adus în lume această ştiinţă, ştiinţa despre Dumnezeu dătătoare de viaţă, şi ucenicii au primit-o şi au mărturisit că Iisus Hristos este Trimisul Părintelui Ceresc.

Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. (Ioan XVII, 9)

Iisus Se roagă pentru ucenici, dar nu pentru lume. Ce să însemne acest cuvânt grav: nu pentru lume Mă rog? Trebuie ştiut că în Sfânta Scriptură cuvântul lume are două înţelesuri. Lumea este înainte de toate opera lui Dumnezeu pe care o iubeşte atât de mult, încât pentru a o salva de la stricăciune şi moarte Îl trimite pe Fiul Său: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16). Dar tot în Sfânta Scriptură cuvântul lume are şi înţelesul păcatului din ea; pentru care, când zicem de cineva că e lumesc, acela nu e după voia lui Dumnezeu. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan învaţă în acest sens: Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume (I Ioan II, 15-16). Atunci înţelegem de ce Iisus nu Se roagă pentru lume. Cum S-ar putea ruga Domnul pentru „pofta trupului, pofta ochilor, trufia vieţii”?

Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. (Ioan XVII, 10-11)

Iisus pleacă din lume, dar ucenicii rămân în lume pentru aluatul înnoirii lumii; pentru a deveni acest aşezământ divino-uman care este Biserica. Aşezământ pe care Mântuitorul îl instituie după Chipul Dumnezeiesc al Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt. Domnul va rosti mai departe, cuprinzându-ne şi pe noi: Părinte, Mă rog nu numai pentru aceştia, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan XVII, 21). Aşa precum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt „Trei sunt şi Una sunt”, Iisus Se roagă ca şi fiii Bisericii şi chiar toţi fiii oamenilor una să fie în credinţă, în adevăr şi în dragoste, oglindind viaţa Preasfintei treimi după Care au fost zidiţi.

Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. (Ioan XVII, 12-13)

Bucuria Domnului va fi deplină când toţi fiii Bisericii, fiii Părintelui Ceresc vor fi una. Noi credem că în final, se va împlini această rugăciune a Domnului. Dar să lucrăm pentru ea, aşa cum au luptat şi s-au luptat cei dinaintea noastră, şi mai ales, după Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi.

Fragmente din Cuvânt la Duminica Sfinţilor Părinţi, România liberă, 1992.

Serghei Bulgakov: Înălţarea Domnului

2008-06-05T01:24:00.000-07:00

Icoană rusească (sec. XV).

Sărbătoarea Înălţării Domnului are un înţeles măreţ, deoarece arată împlinirea în noi a planului divin al mântuirii omului şi umanităţii şi al celei mai înalte glorificări a firii omeneşti, care, în Persoana lui Iisus Hristos, se ridică mai presus de duhurile purtătoare de lumină şi care stau în preajma tronului slavei dumnezeieşti. Iar aceasta ne asigură pe toţi că, de acum încolo, celor născuţi pe pământ se deschide intrarea în ceruri, unde Iisus a plecat ca un Înaintemergător în folosul nostru (Evrei VI, 20), călătoria lui la cer devenind o cale pentru toţi ucenicii Lui autentici. Împreună cu aceasta, „sărbătoarea de acum”, spune Fericitul Augustin, „ne descoperă în Iisus Hristos, misterul omului şi al lui Dumnezeu”, mărturisind nedespărţita şi neîmpărţita unire a divinităţii şi umanităţii în persoana lui Iisus Hristos, „Care Se înalţă în ambele firi”. În sfintele slujbe ale acestei sărbători, sunt descrise gândurile triste pe care Apostolii le-au avut iniţial, că vor rămâne orfani, preschimbate însă mai apoi într-un înalt sentiment de bucurie. Fiindcă, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Astăzi oamenii au devenit precum îngerii, cei trupeşti s-au unit cu cele netrupeşti şi din această legătură s-a zămislit o mare unire. Domnul tuturor, înălţat fiind la ceruri, a împăcat neamul omenesc cu Tatăl. Noi, care eram aflaţi nevrednici pe pământ, ne suim astăzi la ceruri cu propria noastră fire. Iar firea de care heruvimul păzea raiul şade astăzi ea însăşi pe tron de heruvimi.” De aceea însăşi Sfânta Biserică, în imnele acestei zile, chemând credincioşii să cânte cântare de biruinţă către Domnul, Cel ce S-a înălţat şi ne-a făcut să stăm împreună cu El de-a dreapta Tatălui, exclamă: „Pământul se veseleşte şi cerul se bucură astăzi de Înălţarea Ziditorului a toată făptura”; „Toată lumea cea văzută şi cea nevăzută prăznuieşte; îngerii se veselesc şi oamenii înalţă neîncetat doxologii”. Chemându-i pe copiii săi la bucuria Înălţării Domnului, Sfânta Biserică, urmând cuvintelor rostite de îngeri către Apostoli după Înălţarea Domnului (Fapte I, 11), în imnele zilei, ne reaminteşte în acelaşi timp şi despre Cea de a doua venire, îmbărbătându-ne prin această biruinţă să ridicăm „ochii şi gândurile noastre spre cele de sus”, spre a ne îndrepta atenţia „împreună cu simţirile noastre pieritoare către porţile cereşti” şi spre a-L ruga pe Domnul să „mântuiască sufletele noastre şi să ne dea iertare de greşeli”. În acord cu aceasta Sfântul Grigore Dialogul ne învaţă, în omilia sa la ziua Înălţării: „Să ne grăbim, iubiţilor, cu toată inima noastră, să-L urmăm pe Cel ce S-a înălţat. Să lepădăm toată grija de cele pământeşti. Având parte de moştenire împreună cu El în sălaşurile cereşti, să nu căutăm binecuvântare pe pământ. Să avem grijă şi să ne gândim cum El, deşi înălţat acum cu pace la cer, va să se arate la vremea potrivită cu frică şi cutremur şi cu asprime ne va cere tuturor ceea ce ne învaţă acum cu blândeţe. Nimeni să nu piardă vremea dată spre pocăinţă. Nimeni să nu devină nepăsător că mai e timp. Mântuitorul la înfricoşatul scaun de judecată va cere de la noi o socoteală mai strictă decât răbdarea pe care a avut-o cu noi acum. Fraţilor, să nu uitaţi niciodată acest lucru. Dacă duhurile voastre în mijlocul mării vieţii de acum vor fi stârnite de furtuna năpraznică, ele vor ajunge curând la un liman liniştit în patria cerească; vor fi curând în lumina slavei celei neapropiate. Acum, Domnul se înalţă la cer pentru tine. Să reflectăm mai des şi mai cu luare-aminte la ceea ce credinţa noastră ne învaţă. Dacă nu am devenit mai puternici în faptele credinţei şi pietăţii, dacă puterile noastre fizice sunt încă slabe, atunci, cel puţin, să-L urmăm pe Mântuitorul nostru în pregătirea şi în dragostea noastră pentru El”. „Şi dacă trăim cucernic”, cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură-de-Aur, „şi dacă rămânem nestrămutaţi în credinţă, înmulţind mereu cu sârguinţă acest bun, şi dacă suntem lipsiţi de toată îndrăzneala şi vedem numai păcatele noastre, atunci ne vom îndrepta spre a dobândi aceeaşi îndrăzneală, şi spre a ne întâlni cu slava cuvenită, cu toţii într-un gând, cu Împăratul Îngerilor şi a ne împărtăşi de această bucurie binecuvântată a Domnului nostru Iisus Hristos”.

traducere şi adaptare radugo, după textul în engleză

Părintele Galeriu: Duminica Orbului

2008-06-01T01:26:00.000-07:00

La curacion del ciego (Domenikos Theotokopoulos aka El Greco, 1567).

Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. (Ioan IX, 1)

Iisus trecuse prin mijlocul fariseilor şi cărturarilor şi îl părăsise, pentru că ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui (Ioan VIII, 59). Voiau să-L ucidă cu pietre, deoarece El le încredinţase această descoperire: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam (Ioan VIII, 58). Le descoperise că El e Dumnezeu venit în lume pentru noi - iar replica lor nu a fost alta decât să pună mâna pe pietre(...) Fericitul Augustin ne atrage atenţia: „Doamne, nu cumva inimile noastree să fie ca şi pietrele, şi atunci Tu să pleci de la noi!” Iisus pleacă de la cei cu „inima de piatră” şi vine la un orb. Aşa vestise misiunea dintru început: Duhul Domnului M-a trimis să dau lumină celor orbi (cf. Luca IV, 18). Iar acum întâmpină un orb, lipsit de lumină din însăşi zămislirea lui - una din cele mai cumplite suferinţi. „Ceea ce e soarele pentru universul nostru văzut, este ochiul pentru trup” - observă Sfântul Ioan Gură de Aur. „Încetează soarele să strălucească pe cer - se tulbură totul... Când ochii nu mai văd, ce fac mâinile, picioarele?...”

Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? (Ioan IX, 2)

Credinţa că răul în lume e fructul otrăvit al păcatului e veche şi dreaptă. Aşa înţelegem, în parte, întrebarea ucenicilor. Dar mai adânc, te întrebi: oare orbul din naştere când păcătuise, pentru a se fi născut aşa? Viaţa mea curge din momentul zămislirii. Dar păcatul e mai vechi - deşi înnoit mereu. Iar Psalmistul mărturiseşte:
întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea (Psalm L, 6).

Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan IX, 3).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcueşte în cazul de faţă: „Acel om fusese mai fericit născându-se orb; cel puţin el vede cu ochii sufletului. Ce folos duhovnicesc aveau fariseii, cu ochii lor care vedeau? Ei văzând au rămas orbi; dimpotrivă, orbul a dobândit lumină. Şi observă: Nu e decât un singur rău: păcatul.”
(...) Nu e vorba aici doar de păcatul sărmanului infirm, sau al părinţilor săi, ci de primul păcat, prima orbire, duşmănie asupra luminii pusă la cale de demon asupra omului, asupra lumii. Iar acum, prin Hristos, se află în lume Acela prin care Tatăl a zis la început: Să fie lumină! (Facerea I, 3). (...) Hristos, pe Care întunericul nu-L poate cuprinde (Ioan I, 5), Se află faţă în faţă cu începătoriile întunericului (Efeseni VI, 12), cu stăpânitorul lumii acesteia - duhul întunecat al răului, care va fi aruncat afară (Ioan XII, 31). Cel ce este Lumină din Lumină poate izgoni răul, întunericul, noaptea păcatului, din lume. De aceea zice:

Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. (Ioan IX, 4-7)

În Hristos Iisus totul e curat: şi saliva, ca şi tina făcută cu ea. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte saliva „preacurată scuipire”, zicând în rugăciunea de blestem asupra duhului răului: „ceartă-te pe tine, diavole, Domnul, Cela Ce cu preacurată scuipire a făcut tină şi partea cea lipsită a orbului din naştere o a ziditi şi lumină i-a dăruit.” Noi însă am prihănit toptul, am poluat - şi văzduhul, şi toate făpturile. Iasr prin Hristos, în Duhul Sfânt, se purifică şi se înnoiesc toate. Tina îi deschide orbului ochii şi îi dă lumină. Apa devine aghiazmă - ca şi apa Siloamului. Lemnul devine purtător de icoană, de chip dumnezeiesc. În tina făcută de Domnul, Sfinţii Părinţi văd o preînchipuire a dumnezeieştilor Taine - Botezul, Mirul, Euharistia - în care se unesc negrăit harul cu materia acestei lumi, sfinţind-o şi sfinţindu-ne pe noi.
L-a trimis Iisus pe orb să se spele în scăldătoarea Siloamului, care tâlcuit înseamnă trimis. Siloamul era Hristos Însuşi, Trimisul Părintelui Ceresc. Şi orbul a venit văzând. Ferice de el că a deschis ochii privind Chipul lui Hristos.

Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. (Ioan IX, 8-14)

Acum începe mărturia lui inspirată de har, ca un model al tuturor mărturisiritorilor lui Hristos.

Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd. Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns deci părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd. (Ioan IX, 15-25)

Fariseii vedeau în Hristos, Care „nu ţinea sâmbăta”, un călcător de lege; în El, Dătătorul Legii şi Care venea acum să înnoiască Legea veche, să o ducă la plinătate în lumina Învierii. Fariseii rămâneau în trecut. Cel vindecat intra în Noul Testament. Şi, mai mult, mărturia, ştiinţa lui era aceea a experienţei în har. Un lucru ştiu, spune el, că fiind orb, acum văd.

Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. (Ioan IX, 26-29)

Ce fel de adevăraţi ucenici ai lui Moise erau ei, când Moise însuşi profeţise: Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi (Deuteronom XVIII, 15). Iar Proorocul era Hristos!
Înţelepciunea cu care acest martor al lui Hristos răspunde e de-a dreptul un dar al Duhului Sfânt:

Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic. (Ioan IX, 30-33)

Iar răspunsul lor a fost fără cuvânt; răspunsul celui ce nu mai are cuvânt:

Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. (Ioan IX, 34)

Dar, propriu-zis, cine era acum afară? El, sau ei, care se încuiau în afară de Împărăţie? Acest om într-adevăr luminat păşeşte înlăuntrul Împărăţiei.

Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui. (Ioan IX, 35-38)

Cei ce aveau ochi nu vedeau. Cel ce a primit lumina lui Hristos vede. Şi vede această lume în lumina şi iubirea lui Hristos, de care să ne învrednicim şi noi. Amin.

Fragmente din Cuvânt la Duminica Orbului, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Samarinencei

2008-05-25T02:56:00.000-07:00

Iisus şi Femeia Samarineancă (pictură murală, catacomba de pe Via Latina, sec. IV).

Fiecare cuvânt al Evangheliei poartă o rază de lumină şi o chemare a iubirii divine către sufletul mişcat de dumnezeiescul dor de a ieşi din platitudinea şi din puteregaiurile acestei vieţi. Dar, „dacă Evangheliile sunt partea aleasă din toate Scripturile, Evanghelia de la Ioan este partea cea mai aleasă dintre Evanghelii. Şi nimeni nu-i poste dobândi duhul ei dacă n-a odihnit pe pieptul lui Iisus şi dacă n-a primit de la Iisus-Domnul pe Maria, Sfânta Maică a Sa, şi ca mamă a lui” - aşa cum ştim că s-a învrednicit Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. El ne comunică şi întâlnirea, descoperitoare de taine, a Domnului cu Femeia samarineancă la fântâna lui Iacob.(...)
Iisus mergea din Iudeea în Galileea şi trebuia să treacă prin Samaria (Ioan IV, 4). Obişnuit, iudeii ocoleau Samaria mergând spre Galileea pe malul Iordanului. Dar acum, Domnul nu ocoleşte. El trebuie să treacă prin acest loc. Trebuie! La Dumnezeu nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator.

Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. (Ioan IV, 5)

Era pe locurile unde la Betel patriarhul Iacov avusese viziunea unei scări sprijinită de pământ, care cu vârful atingea cerul (Facerea XXVIII, 12). Acum însă, vine aici Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel Care uneşte pe veci cerul cu pământul.

Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. (Ioan IV, 6)

Iisus vine la un loc de întâlnire străbun. Iacov era deopotrivă patriarh şi pentru iudei şi pentru samarineni, aşa cum Iisus Hristos este mântuitor pentru toţi. Stă la fântână Cel Care îi este izvorul. Şi era ca la al şaselea ceas din zi, deci în miezul zilei, când soarele ni se arată în centrul bolţii cereşti; în ceasul de maximă lumină şi arşiţă. După Sfânta Tradiţie în acest al şaselea ceas al zilei a fost ispitită Eva în rai şi tot în acest ceas Domnul S-a jertfit pe Cruce. - Acum şi aici, în mijlocul unui câmp cu holde, în zare cu priveliştea muntelui Garizim sta Iisus singur, lângă fântână. Ucenicii plecaseră după merinde, în cetate.

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau (Ioan IV, 7).

Femeia n-ar fi îndrăznit să deschidă ea cuvântul. Îl deschide Mântuitorul. El cheamă! Cere: Dă-Mi să beau. Îi era sete? Poate da! Pe Cruce a rostit: Mi-e sete. Dar mai esenţială apare dorinţa de a comunica. Iisus deschide sufletul. Dacă Dumnezeu cere de la mine un „dar”, atunci şi eu pot cere de a El darul Lui.
Samarineanca rămâne uimită.

Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. (Ioan IV, 9)

Când asirienii au luat în captivitate mai ales pe iudei şi au distrus Templul (IV Regi I, 7), samarinenii rămaşi în ţară s-au încuscrit cu ocupanţii. Iar la întoarcerea în ţară, iudeii i-au socotit necuraţi şi nu i-au mai primit la rezidirea templului din Ierusalim. Iisus însă nu se întinează cerând să bea apă de la această femeie samarineancă. Raza soarelui nu se întinează strălucind noroiul.

Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. (Ioan IV, 10)

Acum Iisus oferă, iar ofranda Lui nu e un dar printre daruri, ci darul esenţial şi total. Este darul suprem, pentru care s-a zis: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat... (Ioan III, 6). Această femeie simplă stă în faţa Darului suprem. Dar nu e de ajuns să stai în faţa Darului, ci să ai şi cunoştinţa lui, să te împărtăşeşti.

Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? (Ioan IV, 11-12)

Un părinte duhovnicesc trecut de curând pe „ţărmul celălalt” mută întrebarea Samarinencii în timpul nostru şi, împreună cu alţii, Îl întreabă pe Iisus: „Tu ne propui apa dintr-o fântână, dar noi am ajuns astăzi să stăpânim oceanul, pământul, văzduhul... Lumea despre care Tu vorbeai atunci părea atât de mică în comparaţie cu lumea pe care noi am învăţat să o cunoaştem. ”Ai avut tu în vedere imensitatea puterii şi dorinţelor noastre? Eşti Tu mai mare decât patriarhii şi profeţii - noştri, nu cei ai Bibliei, ci aceşti stăpâni ai inteligenţei şi creativităţii umane?” Răspunsul lui Iisus este acelaşi - ieri, astăzi şi în veci.

Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi (Ioan IV, 13).

Cunoştinţele noastre, tehnicile noastre... ne-au descoperit atâtea izvoare de apă şi energii care ne-au sporit mai ales confortul. Ne-au trezit emoţii mai rafinate şi apoi ne-au abătut atenţia la pofte şi patimi care ne încântă, dar ne şi alterează, pe noi, şi apa fântânii din care bem.

Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. (Ioan IV, 14)

Pedagogic, Domnul îi înalţă acum şi mai vădit sufletul, îl atrage din afară spre înăuntru, de la înţelegerea firească la cea duhovnicească; de la apa fântânii menită să răcorească trupul, la apa vie destinată spiritului; de la apa curgătoare şi trecătoare la apa adevărului divin, care rămâne în veac (Ioan II, 2).

Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. (Ioan IV, 15)

Gândirea ei e în parte tot trupească. Apa vieţii nu a atins încă spiritul ei. Sunt încă obstacole. Iisus le scoate la lumină.

Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. (Ioan IV, 16-18)

Cât de împărţită, cât de fărâmiţată până în pragul disoluţiei îi era viaţa. Iisus repară vasul... reface unitatea în armonie cu voia divină, mântuitoare.

Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. (Ioan IV, 19).

Locul unde se aflau acum Domnul şi acest suflet smerit era în faţa muntelui Garizim, acolo unde preotul Manase înălţase un templu de închinare pentru samarineni. Femeia, zbuciumată în conştiinţă, voia să ştie neîndoielnic adevărul... Desigur, înţelegerea ei, ca şi a multora dintre noi, apare mărginită. Voia să localizeze, să-L limiteze pe Dumnezeu, în timp ce El nu poate fi limitat, mărginit, nici de loc, nici de gând, sau de vreo definiţie. Un Dumnezeu definit ar fi un Dumnezeu finit.
Dar această întrebare deschide cale către mari descoperiri ale Evangheliei. Iisus comunică unei femei smerite unul din cele mai adânci adevăruri.

Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. (Ioan IV, 21-24)

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, închinarea se face în Duh şi în adevăr. Duh este Dumnezeu. Omul, zidit după chipul lui Dumnezeu, e înzestrat şi el cu duh, cu spirit, care este tronul şi ochiul lui Dumnezeu în suflet. De aceea şi trupul nostru este templu al Duhului Sfânt, este biserică a Dumnezeului celui viu. - Totodată însă, închinarea trebuie să fie şi în adevăr. Cuvântul e de o însemnătate capitală. A te închina lui Dumnezeu în adevăr înseamnă a te închina şi a-L mărturisi aşa cum S-a descoperit El şi nu altfel, prin vreun cuvânt, idee sau faptă care să fie contrară, străină Dumnezeirii, naturii divine. Şi, întrucât atributele Dumnezeirii, potrivit tot Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, se concentrează în Dumnezeu este lumină (I Ioan I, 5) şi Dumnezeu este iubire (I Ioan IV, 8), atunci închinarea, slujirea noastră trebuie să fie în lumină, adică în adeevăr şi în iubire. Atunci eu trebuie să ştiu că în închinarea, în mărturia credinţei şi vieţii mele nu trebuie să fac nimic potrivit adevărului şi iubirii dumnezeieşti. În numele lui Dumnezeu nu pot ucide, nu există argument divin în acest nedivin scop; nu pot nedreptăţi, nu pot urî, nu pot minţi, nu pot prihăni acest trup al meu... Numai voia lui Dumnezeu este legea şi calea vieţii noastre. A Aceluia care, descoperindu-Se Femeii Samarinence că El este Mesia, i-a încredinţat apoi şi pe cei din Sihar, vestiţi de Samarineanca misionară, Care L-au rugat pe Iisus să rămână la ei. Şi, după ce L-au ascultat două zile cu ardoarea inimii, ziceau femeii:

Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.(Ioan IV, 42)

Fragmente din Cuvânt la Duminica Samarinencei, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Slăbănogului

2008-05-18T02:59:00.000-07:00

Hristos vindecând paraliticul de la Scăldătoarea Vitezda (Bartolomé Esteban Murillo, ulei pe pânză, c. 1670).

Cel ce poate învinge moartea în propriul său trup are putere asupra a tot trupul din lume. În acest înţeles Biserica a rânduit să se citească în duminicile pascale până la Înălţarea Domnului şi această Evanghelie a vindecării Slăbănogului de la Vitezda.

Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.

Potrivit unei tradiţii vechi, în acea scăldătoare se spălau şi mieluşeii pregătiţi pentru jertfă. În acele pridvoare, zăceau mulţime de bolnavi, aşteptând mişcarea apei. (...) Avem în faţă o privelişte a dureriii asemenea unui spital cu bolnavi suferinzi de atât de felurite boli. Dacă erau şi medici printre ei, nu ştim. Bolile însă deveniseră cronice, incurabile cum se spune, ca şi unele vicii ale noastre. Doar un înger al Domnului cobora la o anumită vreme. Şi aşa cum aceşti slujitori ai lui Dumnezeu aduc veştile bune, ca Sfântul Arhanghel Gavriil, care vesteşte Sfintei Fecioare Maria darul naşterii Fiului lui Dumnezeu, îngerul de la scăldătoarea Vitezda aducea darul harului vindecării. Apele scăldătoarei se umpleau de acest har şi deveneau vindecătoare. Dar îngerul nu purta decât un dar pe măsura lui. Doar cine intra mai întâi în scăldătoare se făcea sănătos. Ofranda adusă de el era asemenea darului de care se bucura în Legea veche întâiul născut. Numai în Fiul lui Dumnezeu, în Iisus Hristos coboară darul total, vindecător al oricărui suflet şi al oricărei patimi. Şi odată venit, nu din vreme în vreme, ci „la plinirea vremii”, rămâne cu noi „până la sfârşitul veacurilor”, adică în veci.
Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani (Ioan V,5). Boală îndelungată, ca de o viaţă întreagă. De altfel, cât de veche e şi boala în lume. Deodată cu păcatul şi una o naşte pe alta. Iar sărmanul slăbănog sta neputincios pentru el, iar pentru cei din jur şi pentru toţi era un simbol al slăbănogelii noastre sufleteşti şi trupeşti, de tot felul. Iată însă că Iisus vine la bolnav; ştia Domnul de el, îl căuta?...

Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? (Ioan V, 6)

Cuvânt care surprinde pe unii. Cum Doamne, îţi vine a zice, mă vezi bolnav şi mă întrebi dacă-mi doresc sănătatea? Sau poate socoteşti că de atâţia ani fiind bolnav nu mai am nădejde; mi s-a stins nădejdea şi m-am obişnuit cu boala?! Sau poate că, la mine, boala a devenit firească, şi nu sănătatea... Se poate să devină obiceiul învechit ca o „a doua natură”, cum ziceau cei vechi. Slăbănogul răspunde:

Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. (Ioan V, 7).

Două gânduri, mai ales, ne pătrund. De 38 de ani venea aici. Era cel mai vechi bolnav; poate-l cunoşteau toţi. Din nefericire, multe suflete tocmai atunci sunt mai egoiste, când se află în mai mare suferinţă... Om nu am, zice slăbănogul. Iată Omul! zice Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu S-a făcut şi Omul Care să-l salveze pe om.

Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. (Ioan V, 8-9)

Cel ce a descoperit şi a rostit: Eu sunt Învierea şi Viaţa dă acum, la Vitezda, viaţă acestui trup ca şi mort.

Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. (Ioan V, 9-10).

„E o mare tristeţe să nu vezi binele în bine”, observă un gânditor creştin. Chiar în bine, tu să vezi tot rău. Când Mântuitorul a vindecat tot în zi de sâmbătă pe un om cu mâna uscată i-a întrebat pe Farisei: Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? (Marcu III, 4). Binele e sărbătoarea însăşi! Iar ei, Fariseii, nu înţelegeau că, prin venirea lui Hristos, vechiul timp se va schimba. Sâmbăta se va transfigura în Duminică, în ziua Învierii. Fiul Omului se descoperea Domn şi al sâmbetei (Marcu II, 28), Domn al timpului, Domn Care schimbă timpul Legii vechi în timpul Noului Testament. Cât de dureros era faptul că paralizia trupului a vindecat-o Mântuitorul îndată; paralizia lor spirituală se va vindeca atît de greu! Să ferească Dumnezeu de o asemenea paralizie, a incapacităţii de a înţelege semnele timpului (Matei XVI, 3). - Şi un fapt apare încă mai chinuitor: chiar acest vindecat de paralizia sufletească, rămâne bolnav în cea sufletească. În loc să răspundă cu recunoştinţă pentru Iisus, cu bucurie şi curaj în faţa fariseilor, el parcă învinuieşte pe Binefăcător spunând: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. (...) Şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. (Ioan VI, 11, 15). Pe Binefăcătorul său Îl spune, pe nume, vrăjmaşilor.

Fragmente din Cuvânt la Duminica Slăbănogului, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Mironosiţelor

2008-05-11T03:00:00.000-07:00

Îngerul de la mormântul Domnului (sec. XIII, M-rea Mileševa, Serbia).

Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. (Marcu XV, 43).

Iosif era şi el ucenic de taină al Mântuitorului, aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, o dorea prezentă în inima lui. Înţelegea că această împărăţie aşteaptă şi apelul omului. Iosif face acum un asemenea apel. Intră la Pilat şi cere Trupul lui Iisus, al Aceluia în care locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni II, 9).
Iosif era „sfetnic ales”, membru al Sinedriului, cunoscut guvernatorului. Pilat îl primeşte, îl ascultă, doar se miră că Iisus a murit aşa curând. Mirarea lui faţă de Iisus îl va urmări de-a pururi. O reală întâlnire cu Iisus Hristos uimeşte în veci. - Acum, Pilat chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. (Marcu XV, 44-45). Cuvântul Evangheliei este plin de mireasmă: i-a dăruit trupul. Pilat dăruieşte de astă dată lui Iosif darul suprem. Dumnezeu oferă oamenilor, îndeosebi preoţilor, putinţa de a face un asemenea dar.

Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape. (Ioan XIX, 41-42)

Cât de aproape era Golgotha, unde era răstignit Domnul, de mormântul de unde a înviat Domnul: cât de aproape crucea de Înviere, în aceeaşi grădină a Edenului, a Pomului vieţii! - La uşa mormântului au prăvălit o piatră. Mormântul închide; numai Învierea deschide. Iar femeile mironosiţe, cu Maica Domnului, priveau unde l-au pus, se înţelege, lăcrimând: „Lacrimile aruncă gândirea în adâncul smereniei” (Sfântul Simeon Noul Teolog), iar smerenia deschide uşa tainelor, uşa cerului.

Şi dis-de-dimineaţă, în zi una a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. (Marcu XVI, 2)

Dimineaţa! Ferice de ele, că cel dintâi gând, din zori, era la Hristos. Le răsărea Soarele în lumina Soarelui Dreptăţii.

Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. (Marcu XVI, 3-4)

Hristos înviase mai înainte [cf. Matei XXVIII, 2], trecuse prin piatră, aşa cum va trece prin uşile încuiate. Îngerul însă răstoarnă piatra spre a descoperi şi arăta că mormântul e gol şi că, de la acest mormânt gol al Domnului, mormântul nu va mai putea fi numit „locaş de veci”. - Dar mai întâi se făcuse cutremur. Învierea înseamnă pentru noi o zguduire din adâncuri, un cutremur al sufletului; o prăbuşire a unei lumi vechi, fără de care cea nouă nu o poţi vedea.

Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. (Marcu XVI, 5)

Spaima era asemenea cutremurului. Vestea Învierii însă o schimbă în uimire. Îngerul le îndreaptă ochii: Nu este aici. La Sfântul Evanghelist Luca, aflăm că li s-a mai spus: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? (Luca XXIV, 5) În Sfânta Scriptură, cu acest cuvânt: Cel viu, e numit numai Dumnezeu.
Şi îngerul le încredinţează marea misiune:

mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. (Marcu XVI, 6)

Iar mironosiţele devin acum: primii vestitori ai vieţii noi, apostoli. Starea lor, Evanghelistul o descrie astfel:

ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. (Marcu XVI, 8)

Frica şi uimirea tre cuprind atunci când se deschide cerul. Şi nu ştii atunci ce să spui. Taci. Dar o asemenea tăcere nu este apusul cuvântului, ci profunzimea cuvântului. Atunci, în acea stare, aştepţi mereu cuvânt. Şi el vine.

Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea. (Matei XXVIII, 10)

Adam a pus femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că era să fie mama tuturor celor vii (Geneza III, 20)... Mântuitorul o instituie ca vestitoare a vieţii, pentru că El Însuşi a luat trup, viaţă umană, din ea, din Preacurata Fecioară. Şi i-a dat, în smerenia ei nume mai presus de orice nume omenesc: Maică a Domnului... Şi iarăşi trebuie spus că în lume nimeni nu descoperă atât de aievea mărturia jertfei ca femeia.

Fragmente din Cuvânt la Duminica Mironosiţelor, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Tomii

2008-05-04T03:01:00.000-07:00

Icoană rusească (c. 1500).

Era în ziua Învierii - zi una, precum consemnează textul original (în greceşte), zi asemenea celei dintâi zile a Creaţiei.

Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. (Ioan XX, 19-20).

Învierea se săvârşise în dimineaţa care punea început celei de-a „opta“ zi a Creaţiei. Era seară acum. Învierea avea deja o istorie. Iisus Hristos Cel Înviat Se arătase până în seara aceea Maicii Domnului, Mariei Magdalena, celorlalte mironosiţe, lui Petru, lui Luca şi Cleopa pe drumul spre Emmaus unde S-a făcut cunoscut la „frângerea pâinii“.
Adunaţi în foişorul unde luaseră Cina cea de Taină, ucenicii sunt acum, seara, într-o aşteptare sacră, neobişnuită, mai presus de fire. Uşile sunt încuiate, de frică, după acea zi a Crucii, a Răstignirii Învăţătorului. Dar iată, deodată, Iisus e în mijlocul lor, deşi uşile rămân încuiate. Cum? Învierea descoperă o stare, o realitate radical nouă... Trupul Domnului descoperă el însuşi acest fapt divin al „trecerii“ - fapt pascal, trecere la starea de înduhovnicire a firii. Nu este vorba, în Înviere, de lepădare a trupului - mormântul rămâne gol. Nu e vorba de o înviere a duhului, a unei nemuriri cu duhul, aşa cum pentru o clipă li se părea ucenicilor că văd duh (Luca XXIV, 37)... De altfel, ar trebui precizat şi acest fapt, că în prima Creaţie, când Adam a fost creat din „ţarina pământului“ şi a primit apoi „suflare de viaţă“ de la Dumnezeu Creatorul, atunci „ţarina pământului“ din care a fost zidit, materia nu a rămas la starea animalului, ci a dobândit însuşiri noi... Iar acum, în acest Paşte unic, Trupul Domnului dobândeşte însuşirile Învierii, se surpă acum orice perete despărţitor nu numai spiritual, ci şi fizic. Cad orice fel de bariere care separă.
Iisus Cel Înviat e în mijlocul lor şi îi întâmpină prin cuvântul divin Pace vouă!, care îi scoate din frica şi teroarea răstignirii, a răutăţii luciferice incubate în sărmanii oameni. Şi îndată le dă un semn al identităţii Lui: le arată mâinile şi coasta Sa... În Trupul Lui înviat, biruitor al morţii şi obstacolelor, rămân semnele pătimirii, semnele Crucii, semnele jerfei, aşa cum fiecare dintre noi va purta semnele jertfirii în servirea lui Dumnezeu şi a semenilor şi la Înviere, pentru că învierea e nedespărţită de jertfă şi jertfa nedespărţită de înviere - împreună alcătuiesc legea fundamentală a Creaţiei.

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. (Ioan XX, 21-23)

Iisus îi înrădăcinează haric în propria Lui misiune. De patruzeci de ori în această Evanghelie după Sfântul Ioan, Iisus Hristos Se descoperă ca „trimis de Tatăl“... Iar acum Iisus, înainte de a Se înălţa la Tatăl, instituie pe ucenici în aceeaşi slujir sfântă în noul aşezământ divino-uman care este Biserica... Aceasta e cea mai cutremurătoare vocaţie umană. Şi ei devin Apostoli ai Învierii trimişi printr-o învestitură, ungere sacră. Iisus îndată suflă asupra lor, zicând: Luaţi Duh Sfânt. Aşa precum în ziua creării lui Adam - primul preot al Creaţiei, Dumnezeu a suflat în faţa lui şi s-a făcut Adam suflet viu - purtător de har, aşa şi acum, în ziua Învierii. Iisus Hristos insuflă Duhul Sfânt Apostolilor instituind preoţia Noului Testament... Iertarea păcatelor, vindecarea, înfrângerea răului în fiinţa umană este deja înfrângere a morţii şi arvună a Învierii. Acest dar transforma acea seară într-o auroră a istoriei spiritului uman.

Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. (Ioan XX, 24-25).

Toma credea, însă credinţa lui era cea a Vechiului Testament. Or, în Vechiul Testament, pentru a nu deveni închinare la idoli, credinciosul Îl contempla pe Dumnezeu de la o distanţă infinită şi nu faţă către faţă (Ieşirea XXXIII, 20). El i-a urmat lui Iisus. În El, în Iisus, a văzut pe Învăţătorul, pe profetul anunţat de Moise (Deuteronom XVIII, 15) şi L-a contemplat înspăimântat pe Cruce. Şi-a adus aminte de profeţia lui Isaia (LIII, 3-5). Acest om al durerilor a murit. Acum fraţii Lui întru ucenicie spun că L-au văzut viu.

Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan XX, 26-29)

Ucenicii erau iarăşi înăuntru, iarăşi adunaţi. Fapt revelator. Încă din ziua Învierii, Duminica devine sărbătoarea Noului Testament. Acum e şi Toma cu dânşii. Iisus, după noua rânduială a firii, intră prin uşile încuiate, îi întâmpină iarăşi cu Pace vouă. Iisus ştia ce gândea şi ce spusese Toma. Fusese cu certitudine de faţă, dar nevăzut, la întâlnirea cu Apostolii care îi vestiseră Învierea. Şi acest lucru te înfioară - să te ştii privit de Dumnezeu fără ca tu să-L vezi... Dar revelatoare e mărturia lui Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu!, mărturie a credinţei lui - acum pascală... Domnul meu răstignit ca om, dar înviat ca Dumnezeu.

Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan XX, 29)

Domnul arată că vederea sensibilă, pipăirea fizică a rănilor Lui, cerea şi aceasta un anumit fel de credinţă, întemeiat însă pe evidenţă. Dar credinţa în esenţa ei harică este mai presus de evidenţa simţurilor trupeşti... Fericirea propusă de Mântuitorul ne cheamă să trecem de la ceea ce vedem la ceea ce încă nu vedem, de la cele pe care le ştim la cele pe care încă nu le ştim, de la cele arătate la cele încă nearătate; de la ceea ce suntem la ceea ce încă nu suntem.

Fragmente din predica publicată în România liberă, 1992.

Irene Papas & Vangelis: Resurrection

2008-04-28T03:04:00.000-07:00

Χριστὸς ἀνέστη ἐκ νεκρῶν,
θανάτω θάνατον πατήσας,
καὶ τοὶς ἐν τοῖς μνήμασι,
ζωὴν χαρισάμενος.

Traducerea: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le.

...cu spini S-a încununat Împăratul îngerilor

2008-04-24T03:06:00.000-07:00

Răstignirea (M-rea Sfânta Ecaterina, Sinai, sec. XII).

Astăzi S-a spânzurat pe lemn
Cel ce a spânzurat pământul pe ape.
Cu cunună de spini S-a încununat
Împăratul îngerilor.
Cu porfiră mincinoasă S-a îmbrăcat
Cel ce îmbracă cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat
Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane S-a pironit Mirele Bisericii.
Cu suliţa S-a împuns Fiul Fecioarei.
Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase.
Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta!

Antonie de Suroj: Intrarea Domnului în Ierusalim

2008-04-20T03:08:00.000-07:00

Icoană rusească (sec. XVI).

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Astăzi Hristos începe calea nu doar a suferinţelor Lui, ci a acelei singurătăţi cumplite care L-a învăluit pe parcursul tuturor zilelor din Săptămâna Patimilor. Singurătatea începe cu o neînţelegere; poporul aşteaptă ca intrarea Domnului în Ierusalim să fie procesiunea triumfătoare a unui conducător politic, a unui conducător care vrea să elibereze pe poporul său de oprimare, de robie, de ceea ce consideră ei că e fără de Dumnezeu - pentru că orice păgânism sau idolatrie este negarea Dumnezeului celui viu. Singurătatea va creşte mai apoi către cumplitul moment în care nu va mai fi înţeles nici măcar de ucenicii Săi. La Cina de pe urmă, când Mântuitorul le va vorbi pentru ultima oară, ei se vor nedumeri constant de înţelesul cuvintelor Lui. Iar mai târziu, când va merge în Grădina Ghetsimani înaintea înfricoşatei morţi care-L va înfrunta, ucenicii Săi cei mai apropiaţi, Petru, Ioan şi Iacob - pe care i-a ales să vină cu El, au adormit, deprimaţi, obosiţi, deznădăjduiţi. Această singurătate va culmina cu strigătul lui Hristos pe Cruce: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei XXVI, 46) Părăsit de oameni, respins de poporul lui Israel, El Se vede abandonat cu totul şi moare lipsit de Dumnezeu şi de lume, singur, numai cu dragostea Lui pentru Dumnezeu şi pentru umanitate, murind de dragul ei şi spre slava lui Dumnezeu.
Începutul Patimilor lui Hristos este procesiunea triumfală de astăzi. Oamenii aşteptau un rege, un lider - şi Îl găsiră pe Mântuitorul sufletelor lor. Nimic nu amărăşte pe cineva atât de mult ca o speranţă pierdută, o dezamăgire; şi asta explică de ce poporul, care L-a putut primi astfel, care a mărturisit Învierea lui Lazăr, care a văzut minunile lui Hristos şi I-a auzit învăţăturile, care I-a admirat fiecare cuvânt şi care a fost gata să-L urmeze ori de câte ori a adus biruinţă, S-a lepădat de El, I-a întors spatele şi, după doar câteva zile, a strigat: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! (Luca XXIII, 21). Iar Hristos a petrecut toate acele zile în singurătate, ştiind ce Îl aşteaptă, părăsit de toţi în afară de Maica Domnului, care I-a stat în preajmă, tăcută, aşa cum a făcut-o de-a lungul întregii ei vieţi, participând la tragica Lui înălţare pe Cruce; ea, care a primit Buna Vestire, Vestea cea Bună, dar care a primit în taină şi profeţia lui Simeon că prin sufletul ei va trece sabie (Luca II, 35).
În zilele următoare, nu numai ne vom aminti, ci vom fi chiar prezenţi înaintea Patimilor Domnului. Vom face parte din mulţimea care-i înconjoară pe Hristos şi pe ucenicii Lui şi pe Maica lui Dumnezeu. Când auzim citirile Evangheliei, când ascultăm rugăciunile Bisericii, când înaintea ochilor noştri trec una după alta imaginile acestor zile ale Patimii, să ne punem fiecare dintre noi întrebarea: „Unde sunt eu, cine sunt eu în această mulţime? Un fariseu? Un cărturar? Un trădător, un laş? Cine? Sau fac parte dintre Apostoli?“ Dar şi ei erau prea copleşiţi de frică. Petru s-a lepădat de trei ori, Iuda l-a trădat, Ioan, Iacob şi Petru au adormit chiar atunci când Hristos avea nevoie de cea mai mare dragoste şi susţinere omenească; ceilalţi Apostoli au fugit; nici unul n-a rămas, în afară de Ioan şi de Maica Domnului, care au fost legaţi de El printr-un soi de dragoste care nu se teme de nimic şi care e gata să se împărtăşească în toate.
Încă o dată să ne cercetăm pe noi înşine, cine suntem şi unde stăm, care este locul nostru în această mulţime. Stăm cu speranţă, cu disperare, sau în ce fel? Dacă stăm indiferenţi, suntem şi noi parte din acea mulţime înspăimântătoare care-L înconjura pe Hristos, îmbulzindu-se să-L asculte, iar apoi plecând de la El; aşa cum plecăm noi din Biserică. Crucea va fi aşezată aici în seara de joi şi vom citi Evangheliile despre Cruce, Răsignire şi moarte - iar apoi, ce se va întâmpla? Crucea va rămâne în mijlocul bisericii, iar noi vom merge să ne odihnim, ne vom duce acasă să mâncăm, să dormim, să ne pregătim pentru ostenelile zilei următoare. Iar, în acest timp, Hristos va sta pe Cruce şi Se va pune în mormânt. Cât de îngrozitor e că, asemeni discipolilor în vremea lor, nu suntem în stare să petrecem o noapte, un ceas împreună cu El. Să ne gândim la acest lucru, iar dacă suntem incapabili să facem ceva, să realizăm cine suntem şi unde stăm şi, în ultimul ceas, să ne întoarcem la Hristos cu strigătul, cu chemarea tâlharului: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca XXIII, 42). Amin.

traducere şi adaptare radugo, după textul în engleză.

Antonie de Suroj: Sfânta Maria Egipteanca

2008-04-13T03:10:00.000-07:00

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
În cea de-a cincea Duminică a Postului ne amintim de Sfânta Maria Egipteanca, iar ea ne învaţă un lucru important pe care trebuie să-l ştim. Maria Egipteanca era o păcătoasă recunoscută în mod public, o ispită şi un scandal pentru bărbaţi. Cum a devenit păcătoasă - nu ştim; ori că răul era în ea, ori că a fost amăgită sau silită, nu vom şti niciodată cum a devenit prostituată. Ceea ce ştim sigur e că într-o zi a venit la o biserică a Maicii Domnului - icoana desăvârşutei plinătăţi - şi deîndată a simţit că nu poate intra acolo. Nu e nevoie să ne închipuim o forţă miraculoasă care o împiedica să treacă pragul; acea forţă era probabil - cu siguranţă - înlăuntrul ei. Simţea că domeniul e prea sacru şi că persoana Maicii Domnului e prea sfântă pentru ca să îndrăznească să meargă în prezenţa ei şi să stea în incinta bisericii.
A fost destul pentru ea să-şi dea seama că tot trecutul ei era întuneric şi că nu era decât o singură ieşire: să se scuture de tot răul şi să înceapă o nouă viaţă. Nu s-a dus să ceară sfat, nu s-a dus să se mărturisească; a plecat din oraş în deşert, în dogoarea deşertului unde nu găseşti altceva decât nisip şi căldură şi foame şi însingurare disperată.
De la ea putem învăţa un lucru măreţ. Cum a repetat Sfântul Serafim de Sarov, nu o dată, către cei care au venit să-l vadă, singura diferenţă dintre un păcătos pierdut şi un păcătos care află calea este fermitatea. Harul lui Dumnezeu este mereu prezent, nu şi răspunsul nostru. Dar Maria a răspuns; cu spaima noii sale percepţii despre sine a răspuns sfinţeniei, harului, desăvârşirii şi sfinţeniei Maicii lui Dumnezeu şi nimic, nici un efort nu era prea mare pentru ea, pentru a-şi schimba viaţa.
An după an, în post şi rugăciune, în arşiţa pârjolitoare, în singurătatea disperată a deşertului a luptat cu tot răul pe care l-a adunat în suflet; pentru că nu e de-ajuns să devii conştient de rău, nu e de-ajuns nici să-l respingi printr-un act al voinţei; el e prezent în amintirile noastre, în dorinţele noastre, în fragilitatea noastră, în putreziciunea pe care o aduce răul. Ea a avut de luptat o viaţă întreagă, dar la sfârşit a biruit; într-adevăr, a luptat lupta cea dreaptă, şi s-a curăţit de întinăciune şi a putut intra în împărăţia lui Dumnezeu: nu într-un templu sau un loc, ci în veşnicie.
Ea ne învaţă un lucru măreţ. Ne învaţă că dacă într-o zi devenim conştienţi că în biserică, un loc în care putem merge atât de liberi, sau fie şi în lumea creată de Dumnezeu şi care a rămas curată deşi subjugată, înrobită de rău din pricina noastră, e atâta sfinţenie încât nu avem loc în ea, trebuie să răspundem la acest sentiment prin căinţă, care care înseamnă să ne întoarcem la noi înşine cu frică şi împotriva noastră cu fermitate severă. Astfel îi putem urma exemplul.
Acest exemplu al ei ne este prezentat ca un moment de încoronare a acestei primăveri a vieţii care este Postul Mare. Cu o săptămână în urmă am auzit învăţătura şi numele Sfântului Ioan Scărarul, cel care a statornicit o întreagă scară a desăvârşirii care să ne ajute să biruim răul şi să ne îndreptăm. Iar astăzi o vedem pe cea care a ajuns din adâncimile cele mai de jos ale păcatului pe culmile sfinţeniei, şi, aşa cum spune Canonul Sfântului Andrei Criteanul: Dumnezeu poate să albească şi să cureţe viaţa cea leproasă; nu te deznădăjdui dar, măcar că eşti lepros.
Iată de ce trebuie să vedem în Sfânta Maria Egipteanca o nouă încurajare, o nouă speranţă, cu-adevărat, o nouă bucurie, dar şi o schimbare, o chemare, pentru că în van cântăm laude către sfinţi dacă nu învăţăm de la ei şi nu îi urmăm. Amin.

traducere şi adaptare radugo, după textul în engleză.

Christos Yannaras: Theotokos

2008-03-25T03:31:00.000-07:00

Buna Vestire (Ohrid, Macedonia, sec. XIV).

Biserica recunoaşte în persoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) pe acea făptură care - singura în toată creaţia lui Dumnezeu, materială şi spirituală - a ajuns să împlinească scopul pentru care există întreaga Creaţie, cea mai deplină unire cu Dumnezeu, cea mai desăvârşită realizare a posibilităţilor vieţii. Consimţământul ei la Întruparea Fiului n-a fost doar armonizarea voinţei omului cu voinţa lui Dumnezeu, ci un eveniment existenţial unic, al co-inerenţei vieţii celor create şi celor necreate: Stăpâna noastră a fost socotită vrednică să împărtăşească de energia ei firească (energia voinţei, dar şi a maternităţii) lucrarea comună a Divinităţii, adică viaţa cea mai intimă a lui Dumnezeu. Viaţa ei fizică, sângele ei, funcţionarea biologică a trupului ei, s-a identificat cu viaţa dăruită efectiv Ipostasului întrupat al lui Dumnezeu Cuvântul. Dumnezeu Cuvântul a trăit ipostatic ca parte a trupului ei; Dumnezeu a trăit înlăuntrul pântecelui ei cu trupul şi sângele ei; propria ei energie creată s-a identificat cu energia vieţii Celui Necreat.
Theotokos nu „împrumută“ doar funcţiunile ei biologice către Dumnezeu Cuvântul, pentru că o mamă nu-şi „împrumută“ trupul către copil, ci Îi clădeşte existenţa cu trupul ei şi cu sângele ei, aşa cum îi formează sufletul copilului hrănindu-l, vorbindu-i, îngrijindu-se de el, dăruindu-i afecţiune. Biserica insistă asupra faptului că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu şi-a asumat doar un trup prin Înomenirea Sa, ci un „trup animat de un suflet raţional şi spiritual“ (Sfîntul Ioan Damaschinul, Dogmatica III, 46), aşa cum este şi carnea oricărui fetus uman. Hristos Şi-a asumat natura omenească în întregimea energiilor trupeşti şi sufleteşti care vin să o compună şi să o exprime. Iar simbolul Născătoarei de Dumnezeu nu se opreşte la constituirea trupului lui Hristos, ci se extinde chiar la ceea ce numim formarea sufletului Său, a psihologiei Lui omeneşti, de vreme ce mama este izvorul şi fundamentul articulării primelor experienţe mentale, primelor sensibilităţi, primelor cuvinte, fundamentul intrării progresive a copilului în lumea numelor şi a simbolurilor, lumea oamenilor.
Fiind Maica lui Dumnezeu, Fecioara Maria a identificat astfel, în existenţa sa, viaţa celor create cu a celor necreate; a unit în propria ei viaţă Creaţia şi Creatorul ei. Iar astfel, fiecare făptură, întreaga creaţie a lui Dumnezeu, află în persoana ei poarta „vieţii celei adevărate“, intrarea în plinătatea posibilităţilor existenţiale. „De tine se bucură toată făptura... soborul îngeresc si neamul omenesc“. În limbajul poeziei Bisericii, fiecare imagine care include natura este atribuită Stăpânei noastre, pentru a înfăţişa exact întreaga reînnoire a celor create care se împlinesc în persoana ei. Ea este „cer“ şi „pământ roditor“ şi „munte netăiat“ şi „piatra care ai adăpat pe cei însetaţi de viaţă“ şi „pântece înflorit“ şi „brazdă care ai crescut înmulţirea milelor“. Iar inimitabila „semantică“ a iconografiei ortodoxe traduce, atât în tuşă, cât şi în culoare, ceea ce afirmă figurat aceste imagini. Ea reprezintă pe Născătoarea de Dumnezeu şi tronul Dumnezeirii, fie ţinând un copil sau rugându-se, sau sărutându-L cu drag pe Prunc sau „aşezată“, la Naşterea lui Hristos sau la adormirea sa. Ea e noua Evă care recapitulează natura, nu în acea autonomie contrară naturii şi în moarte, ci în participarea ei la Divinitatea care transcede natura şi la realizarea vieţii de veci. Pentru că voia sa proprie restaurează „sfârşitul“ existenţial şi scopul creaţiei în general, ea dă sens şi dă speranţă „aşteptării nerăbdătoare a făpturii“ (cf. Romani VIII, 19). Când credincioşii caută mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu pentru mântuirea lor, ei nu caută vreun soi de mediere juridică, ci ca voinţa lor nelucrătoare să fie conţinută în voinţa ei dătătoare de viaţă, voinţa ei care afirmă dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu întrupat.

traducere şi adaptare: radugo, după traducerea în engleză.

Ioannis Zizioulas: Comuniune şi alteritate

2008-03-24T03:16:00.000-07:00

Epifania de la Stejarul Mamvri (icoană rusească, c. 1500).

Comuniune şi alteritate - cum se pot împăca aceastea două? Nu se exclud oare reciproc, nu sunt incompatibile una cu cealaltă? N-o fi adevărat că prin definiţie celălalt este duşmanul meu şi „păcatul meu originar“, ca să ne amintim cuvintele lui Jean-Paul Sartre?
Cultura noastră occidentală pare să subscrie la această viziune în multe feluri. Individualismul e prezent chiar la fundamentele acestei culturi. Încă din secolul V după Hristos, când Boethius identifica persoana cu individul („Persoana este o substanţă individuală de natură raţională“), iar Sfântul Augustin accentua importanţa conştiinţei de sine în înţelegerea conceptului de persoană, gândirea apuseană n-a încetat să se clădească pe sine şi să-şi clădească propria cultură pe aceste baze. Fericirea individului a devenit chiar parte a Constituţiei americane.
Toate acestea arată că, în cultura noastră, protecţia de celălalt este o necesitate fundamentală. Ne simţim din ce în ce mai ameninţaţi de prezenţa celuilalt. Suntem forţaţi şi chiar încurajaţi să-l considerăm pe celălalt drept inamicul nostru înainte să putem să-l sau s-o tratăm ca pe un prieten. Comuniunea cu celălalt nu e spontană; e construită pe trucuri care să ne protejeze implicit în prezenţa celuilalt. Îl primim pe celălalt doar în măsura în care el nu ne ameninţă intimitatea sau doar în măsura în care el foloseşte fericirii noastre individuale.
Fără îndoială, aceasta este o consecinţă directă a ceea ce în limbajul teologic se numeşte Căderea Omului. Este o patologie construită pe rădăcinile adânci ale existenţei, moştenită prin naştere, şi numită frica de celălalt. Este un rezultat al respingerii Celuilalt prin excelenţă, adică a Creatorului nostru, de către primul om, Adam, şi, înaintea sa, de către puterile demonice care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.
Esenţa păcatului este frica de Celălalt, care e o parte a respingerii lui Dumnezeu. Din moment ce afirmarea de „sine“ se realizează prin respingerea şi nu prin acceptarea Celuilalt - aşa cum a ales Adam, în libertatea lui, să procedeze - e firesc şi inevitabil pentru celălalt să devină inamic şi ameninţare. Împăcarea cu Dumnezeu este o pre-condiţie necesară a împăcării cu „ceilalţi“.
Faptul că frica de celălalt este patologic înrădăcinată în existenţa noastră se arată nu doar în frica de ceilalţi, ci în frica de orice alteritate. Este un subiect delicat care cere multă atenţie, care arată cât de adâncă şi de răspândită e frica de ceilalţi: nu numai că ne temem de anumite persoane, ci, chiar dacă le acceptăm, acest lucru se întâmplă doar în măsura în care ele ne seamănă întrucâtva. Alteritatea radicală e anatema. Diferenţa în sine e un pericol. Că acest lucru este universal şi patologic reiese din faptul că fie şi când diferenţa nu constituie o ameninţare reală pentru noi, o respingem pentru că ne displace. Observăm iarăşi şi iarăşi că frica de celălalt nu e altceva decât frica de diferenţă. Dorim cu toţii să proiectăm în ceilalţi modelul pe care îl reprezentăm noi înşine.
Dacă frica de celălalt se arată ca frică de alteritate, ajungem să identificăm diferenţa cu diviziunea. Aceasta complică şi întunecă gândirea şi comportamentul omului într-un grad alarmant, cu consecinţe serioase. Împărţim vieţile noastre şi fiinţele umane conform diferenţelor. Organizăm state, cluburi, frăţii şi chiar Biserici pe baza diferenţelor. Când diferenţa devine diviziune, comuniunea nu e decât un aranjament pentru coexistenţa paşnică. Ea ţine atât cât ţin interesele reciproce şi poate fi oricând preschimbată în confruntare şi conflict dacă interesele încetează să coincidă. Societăţile noastre şi situaţia de astăzi a lumii noastre dă o amplă mărturie asupra acestui lucru.
Dacă această confuzie dintre diferenţă şi divizare ar fi numai o problemă morală, etica ar ajunge să o rezolve. Sfântul Maxim Mărturisitorul recunoaşte în ea dimensiuni cosmice. Întregul cosmos e divizat din cauza diferenţelor şi are părţi diferite pe baza diferenţelor. Asta face ca problema comuniunii şi alterităţii să fie o chestiune legată organic de problema morţii, care există întrucât comuniunea şi alteritatea nu pot coincide în Creaţie. Fiinţele diferite devin fiinţe distincte: pentru că diferenţa devine diviziune, distincţia devine distanţă.
Sfântul Maxim face uz de aceşti termeni pentru a exprima o situaţie universală şi cosmică. Diaphora (diferenţa) trebuie să se păstreze, pentru că e bună; însă diaresis (diviziunea), o pervertire a diferenţei, este rea. Acelaşi lucru se întâmplă cu distanţa care sfârşeşte în descompunere, iar apoi moarte.
Aceasta se datorează, aşa cum observa Sfântul Grigorie de Nyssa, distanţei în spaţiu şi în timp, prin care se distinge creaţia ex nihilo. Mortalitatea se leagă de creaţia din nimic; la ea duce respingerea Celuilalt - a lui Dumnezeu - şi a celorlalţi în toate sensurile cuvântului. Transformând diferenţa în diviziune prin respingerea celuilalt murim. Iadul, moartea veşnică, nu e altceva decât izolare de celălalt.
Nu putem rezolva această problemă cu etica. Avem nevoie de o nouă naştere. Şi aceasta ne conduce spre ecleziologie.

Comuniunea eclezială
Deoarece Biserica este o comunitate ce vieţuieşte în istorie şi de aceea în starea căzută a existenţei, toate observaţiile noastre privind dificultatea reconcilierii comuniunii cu alteritatea în cultura noastră se aplică şi în viaţa Bisericii. Biserica e alcătuită din păcătoşi şi împărtăşeşte din plin dimensiunea ontologică şi cosmică a păcatului, adică moartea, ruperea comuniunii şi finala diastasis (separare şi descompunere) a făpturii. Şi insistăm totuşi că Biserica e în esenţă sfântă şi fără păcat. Aici ortodocşii diferă de alţi creştini, în special din familia protestantă.
Esenţa existenţei creştine în Biserică este metanoia - pocăinţa. Fiind respins sau primit cu teamă de noi, celălalt ne schimbă sau ne provoacă la pocăinţă. Însăşi existenţa durerii şi morţii în lumea materială, necauzată de cineva anume dintre noi, ne poate duce către metanoia, pentru că toţi ne împărtăşim de căderea lui Adam şi toţi trebuie să suferim din pricină că făptura nu ajunge la comuniunea cu Dumnezeu şi nu doboară moartea. Sfinţenia în Biserică trece prin sinceră şi adâncă metanoia. Toţi sfinţii plâng din cauză că se simt cumva responsabili personal de căderea lui Adam şi de consecinţele pe care le-a avut pentru făptura nevinovată.
A doua implicaţie a poziţiei ortodoxe în privinţa sfinţeniei Bisericii este că pocăinţa poate fi adevărată şi autentică numai întrucât Biserica şi membrii ei sunt conştienţi de natura adevărată a Bisericii. Ne trebuie un model prin care să ne putem măsura existenţa; cu cât e mai măreţ modelul, cu atât mai adâncă e pocăinţa. De aceea avem nevoie o ecleziologie maximalistă şi o antropologie - chiar o cosmologie - maximalistă, care să rezulte de aici. Ecleziologia ortodoxă, accentuând sfinţenia Bisericii, nu conduce şi nu trebuie să conducă la triumfalism, ci la un simţământ adânc de compasiune şi la adâncă metanoia.
Ce este modelul? De unde putem primi călăuzirea şi luminarea pentru a ne trăi comuniunea cu celălalt în Biserică?

Credinţa în Dumnezeu cel trinitar
Nu există alt model pentru relaţia curată între comuniune şi alteritate, nici pentru Biserică, nici pentru făptura umană, decât Dumnezeu cel trinitar. Dacă Biserica vrea să rămână credincioasă sieşi, ea trebuie să caute să reflecte comuniunea şi alteritatea existente în Treimea de o fiinţă. Acelaşi lucru e valabil cu fiinţa umană ca imagine a lui Dumnezeu.
Ce putem învăţa despre comuniune şi alteritate prin studiul Treimii? Mai întâi, că alteritatea este constitutivă unităţii. Dumnezeu nu e mai întâi Unul şi apoi Trei, ci, în acelaşi timp, Unul şi Trei.
Unicitatea sau unitatea lui Dumnezeu nu este asigurată de unitatea substanţei, aşa cum au arătat Sfântul Augustin şi alţi teologi apuseni, ci de monarhia Tatălui. Ea este exprimată şi prin nedespărţita koinonia (comuniune) dintre Cele Trei Persoane, care înseamnă că alteritatea nu e o piedică a unităţii, ci un sine qua non al ei.
Studiul Treimii arată că alteritatea este absolută. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt absolut diferiţi, nici Unul dintre Ei nefiind subiect de confuzie cu Ceilalţi Doi.
Alteritatea nu e morală sau psihologică, ci ontologică. Nu putem spune ce este Fiecare Persoană; doar cine este Ea. Fiecare Persoană a Sfintei Treimi e diferită nu în felul diferenţelor calitative, ci în felul simplei afirmări de a fi Cel ce este. Vedem că alteritatea este de neconceput în afara relaţionării. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt nume ce indică relaţionarea. Nici o persoană nu poate fi diferită fără să fie în relaţie. Comuniunea nu ameninţă alteritatea; o generează.

Credinţa în Hristos
Nu putem fi după „chipul lui Dumnezeu“ fără să fim încorporaţi în icoana originală şi singura autentică a Tatălui, şi anume Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Aceasta arată cum comuniunea cu celălalt cere experienţa Crucii. Fără să sacrificăm propria voinţă şi să o supunem voinţei celuilalt, repetând în noi înşine ceea ce a făcut Domnul nostru în Grădina Ghetsimani acceptând voia Tatălui, nu putem reflecta cu acurateţe, în istorie, comuniunea şi alteritatea pe care le vedem la Treimea cea Una. Din momentul în care Dumnezeu S-a mişcat spre a-l întâlni pe celălalt - Creaţia Sa -, deşertându-Se pe Sine şi supunându-Şi Fiul la kenosis, deşertarea de sine a Întrupării, modul de viaţă „kenotic“ a devenit singurul potrivit pentru creştin, în comuniunea cu celălalt, fie că e vorba de Dumnezeu sau de aproapele.
Această înţelegere kenotică a comuniunii cu celălalt nu e determinată în vreun fel de calităţile pe care el sau ea le-ar avea sau nu. Aceeptând comuniunea cu păcătoşii, Hristos a aplicat modelul trinitar. Celălalt nu este sau nu trebuie să fie identificat prin calităţile sale, ci prin simplul fapt că el sau ea este, şi că este el însuşi sau ea însăşi. Nu putem discrimina între cei vrednici să fie acceptaţi şi cei nevrednici. Asta ne cere modelul hristologic de comuniune cu celălalt.

Credinţa în Duhul Sfânt
Duhul Sfânt, printre altele, e asociat cu koinonia (II Cor XIII, 13) şi cu venirea ultimelor zile ale istoriei (Fapte II, 17-18), adică eshatologia.
Când suflă Duhul Sfânt, El nu creează buni creştini individuali, „sfinţi“ individuali, ci un eveniment al comuniunii care transformă tot ce Duhul atinge în fiinţă relaţională. Celălalt devine în acest caz o parte ontologică a identităţii cuiva. Duhul Sfânt de-individualizează fiinţele pe oriunde suflă. Unde suflă Duhul Sfânt, există comuniune.
Pe de altă parte, dimensiunea eshatologică a prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt afectează adânc identitatea celuilalt: nu pe baza trecutului sau prezentului cuiva îl sau o acceptăm, ci pe baza viitorului. Iar dacă viitorul este în mâinile lui Dumnezeu, înţelegerea noastră pentru celălalt se eliberează de judecata trecută faţă de el. În Duhul Sfânt, fiecare celălalt este un sfânt potenţial, chiar dacă pare a fi un păcătos.

Credinţa în Biserică
În Biserică vedem cum comuniunea cu celălalt reflectă din plin relaţiile dintre comuniune şi alteritate din sânul Sfintei Treimi. Găsim forme concrete ale comuniunii ecleziale care o oglindesc:
Botezul: Acest sacrament e asociat cu iertarea. Fiecare persoană botezată, o dată iertată, încetează să se identifice cu trecutul său şi devine cetăţean al Împărăţiei ce va să vie, al împărăţiei lui Dumnezeu.
Euharistia: Este inima Bisericii, în care comuniunea şi alteritatea sunt realizate prin excelenţă. Dacă Euharistia nu se oficiază cum trebuie, Biserica încetează să mai fie Biserică.
Nu-i o întâmplare că Biserica a dat Euharistiei numele „comuniune“, pentru că în Sfânta Împărtăşanie aflăm toate dimensiunile comuniunii: Dumnezeu comunică Însuşi cu noi, noi intrăm în comuniune cu El, cei oprtaşi la această Taină intră în comuniune unul cu altul, iar creaţia în întregime intră prin Om în comuniune cu Dumnezeu - toate acestea având loc în Hristos şi Duhul Sfânt Care aduce zilele din urmă în istorie şi oferă lumii o pregustare din Împărăţia lui Dumnezeu.
Euharistia nu afirmă şi sanctifică doar comuniunea, ci sanctifică aşijderea şi alteritatea. Este locul în care diferenţa încetează să mai fie divizivă şi devine bună. Comuniunea în Euharistie nu distruge, ci afirmă diversitatea şi alteritatea.
Dacă acest lucru nu are loc, Euharistia este deturnată de la sensul ei şi chiar invalidată, chiar dacă toate celelalte cerinţe pentru o Euharistie „validă“ sunt satisfăcute. O împărtăşanie care exclude într-un fel sau altul pe cei diferiţi ca rasă, sex, vârstă sau profesie este o falsă Euharistie. Euharistia trebuie să-i includă pe toţi, pentru ca să depăşească orice alteritate de ordin natural sau social. Dacă o Biserică nu săvârşeşte Euharistia în acest mod cuprinzător, ea îşi pierde catolicitatea.
Dar nu există limite ale alterităţii în comuniunea euharistică? Nu e oare Euharistia o comuniune „închisă“ într-un sens anume? Nu avem ceva de genul excluderii din comuniunea euharistică? Aceste întrebări pot avea un răspuns afirmativ. Există într-adevăr excludere din comuniunea Euharistiei, iar „uşile“ sinaxei sunt într-adevăr închise la un anumit moment al Liturghiei. Cum trebuie să înţelegem această excludere a celuilalt?
Comuniunea euharistică permite doar un fel de excluziune: excluziunea excluziunii: toate acele lucruri care aduc respingere şi divizare, care distorsionează mai ales credinţa în Sfânta Treime. Erezia implică o credinţă distosionată care are consecinţe practice inevitabile în privinţa comuniunii şi alterităţii. Schisma este de asemeni un act al excluderii; dacă are loc o schismă, comuniunea euharistică devine exclusivă. Atât în cazul ereziei, cât şi în cel al schismei, nu putem pretinde că avem comuniune cu celălalt când de fapt nu avem.
Slujirea: Nu este vreun domeniu al Bisericii în care comuniunea şi reciprocitatea coexistă la fel de adânc precum în slujirea Bisericii. Slujirea implică harismele Duhului Sfânt, iar harismele înseamnă varietate şi diversitate. Oare toţi suntem apostoli? Oare toţi suntem prooroci? Oare toţi învăţători? ... Oare toţi avem darurile vindecărilor? (I Corinteni XII, 29-30) Aceste întrebări puse de Sfântul Pavel primesc, neîndoios, răspunsuri negative. Trupul lui Hristos constă în multe mădulare şi aceste mădulare reprezintă diferite daruri şi slujiri. Nici un mădular nu poate spune altuia: „Nu-mi eşti de trebuinţă“. Există o interdependenţă absolută între mădularele şi ministeriile Bisericii: nici o slujire nu poate fi izolată de alta. Alteritatea este esenţa slujirii.
În acelaşi timp însă, alteritatea este bine primită doar atunci când conduce la comuniune şi unitate. Dacă diaphora devine diaresis, întorcându-ne la terminologia Sfântului Maxim, întâlnim deîndată starea căzută a existenţei. Pentru a o evita, Biserica are nevoie de o slujire a unităţii, una care să fie însăşi trebuincioasă celorlalţi şi să fie în stare şi să apere diferenţa de căderea în diviziune. Aceasta este slujirea episcopală.
Nu există Biserică fără episcop şi nu-i o întâmplare că poate fi un singur episcop într-o eparhie, aşa cum declară Canonul al optulea al Sinodului de la Niceea. Mai mult de un episcop creează o situaţie în care diferenţa poate deveni diviziune. Situaţia de astăzi a Diasporei ortodoxe, permiţând diferenţelor culturale şi etnice să devină temeiuri ale comuniunii ecleziale centrate pe episcopi diferiţi, este nefericită, periculoasă şi cu totul de neacceptat.

Persoana
Teologia şi viaţa Bisericii implică o anumită concepţie despre fiinţa umană: personalismul. Acest termen, sfinţit prin folosirea sa în legătură cu însăşi Fiinţa lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos, este bogat în semnificaţii.
Persoana este alteritatea în comuniune şi comuniunea în alteritate. Persoana este o identitate care apare prin realţionare (schesis, în terminologia Părinţilor); este un „eu“ care poate exista doar atâta vreme cât se raportează la un „tu“ care-i afirmă existenţa şi alteritatea. Dacă izolăm pe „eu“ de „tu“, pierdem nu doar alteritatea, ci însăşi fiinţa sa; pur şi simplu, nu poate exista fără celălalt. Este ceea ce distinge persoana de individ.
Înţelegerea ortodoxă a Sfintei Treimi este singura cale de a ajunge la conceperea Persoanei: Tatăl nu poate fi conceput nici o clipă fără Fiul şi Duhul, şi la fel se întâmplă şi cu Celelalte Două Persoane în relaţia lor cu Tatăl şi cu Celălalt. În acelaşi timp, Fiecare din Aceste Persoane este atât de unică, încât proprietăţile Ei ipostatice sau personale sunt cu totul incomunicabile de la o Persoană la Alta.
Persoana e de negândit fără libertate; este libertatea de a fi celălalt. Am ezitat să spun „diferit“ în loc de „celălalt“ pentru că „diferit“ poate fi înţeles în sensul calităţilor (inteligent, frumos, sfânt etc.), ceea ce nu e cazul cu persoana. La Dumnezeu toate calităţile sunt comune tuturor Celor Trei Persoane. Persoana nu înseamnă doar libertatea de a avea calităţi diferite, ci mai ales libertatea de a fi tu însuţi. Aceasta înseamnă că o persoană nu e subiectul normelor şi stereotipurilor şi nu poate fi catalogată într-un anumit fel; unicitatea ei e absolută. Aceasta înseamnă că numai o persoană este liberă în adevăratul sens al cuvântului.
Şi o persoană nu e doar persoană; libertatea nu e libertate faţă de celălalt, ci libertate pentru celălalt. Libertatea devine identică cu dragostea. Dumnezeu este iubire pentru că El este Treime. Putem iubi doar dacă suntem persoane, permiţând celuilalt să fie cu adevărat celălalt şi totuşi să stea în comuniune cu noi. Dacă-l iubim pe celălalt nu în ciuda diferenţelor ci pentru că e diferit de noi, sau mai degrabă pentru că e altul decât noi, trăim în libertate ca iubire şi în iubire ca libertate.
Celălalt e o condiţie a libertăţii noastre. Libertatea nu e faţă de, ci pentru altul decât noi înşine. Aceasta face persoana ek-statică, ieşind în afara şi dincolo de hotarele sinelui. Dar această ekstază nu trebuie înţeleasă ca mişcare către necunoscut şi infinit; e o mişcare a afirmării celuilalt.
Această mişcare a persoanei către afirmarea celuilalt e aşa de puternică încât nu se limitează la deja existentul „celălalt“, ci vrea să afirme un „celălalt“ care să fie întru totul har liber al persoanei. Aşa cum Dumnezeu a creat lumea ca har liber, tot aşa şi persoana vrea să-şi creeze propriul „celălalt“. Aşa se întâmplă cu arta: artistul creează o cu totul altă identitate ca act al libertăţii şi comuniunii. Vieţuirea în Biserică în comuniune împreună cu celălalt înseamnă, prin urmare, şi crearea unei culturi. Biserica Ortodoxă a fost mereu creatoare.
În fine, trebuie să vedem şi problema ecologică. Ameninţarea care pândeşte creaţia lui Dumnezeu este datorată unei crize între fiinţa umană şi alteritatea restului creaţiei. Omul nu respectă alteritatea a ceea ce nu e uman, ci tinde să o absoarbă în el însuşi.
Aceasta este cauza problemei ecologice. Într-o încercare disperată de a o corija, Omul poate cădea cu uşurinţă în alternativa păgână: să se absoarbă Omul în natură. Trebuie să fim cu mare grijă. În afara tradiţiilor ei, Ortodoxia e chemată să ofere soluţia creştinească a problemei. Natura este „celălalt“, cu care Omul e chemat să vină în comuniune, să o afirme ca „bună foarte“ prin creativitate personală.
Astfel se întâmplă în Euharistie, în care elementele naturale - pâinea şi vinul - sunt atât de evidenţiate încât dobândesc calităţi personale - Trupul şi Sângele lui Hristos - în împrejurarea comuniunii Duhului Sfânt. La fel, în mod para-euharistic, toate formele culturii şi artei autentice sunt moduri de a trata natura ca alteritate în comuniune şi acestea sunt singurele antidoturi ale bolii ecologice.
Trăim o vreme în care comuniunea cu celălalt devine extrem de dificilă nu doar în afara, ci şi înlăuntrul Bisericii. Ortodoxia are viziunea dreaptă a comuniunii şi alterităţii în credinţa ei şi în existenţa ei euharistică şi eclezială.
Este ceea ce trebuie să mărturisim în mijlocul culturii apusene. Însă pentru ca mărturia noastră să reuşească, trebuie să ne zbatem să aplicăm această viziune la modul ei de a fi. Creştinii ortodocşi în mod individual pot să greşească, dar Biserica în întregul ei va reuşi. De aceea Biserica Ortodoxă trebuie să caute cu grijă la modul ei de a fi. Când „celălalt“ e respins pe criteriul diferenţelor naturale, sexuale, rasiale, sociale, etnice sau chiar morale, mărturia ortodoxă este distrusă.

traducere şi adaptare: radugo, după textul în engleză.

Panayiotis Christou: Dubla cunoaştere, conform Sfântului Grigore Palama

2008-03-23T03:32:00.000-07:00

În timpul şederii lui în Bizanţ, Varlaam al Calabriei, un distins teolog şi filozof al secolului XIV, a luat parte activă la discuţiile privitoare la două mari probleme şi anume cea a purcederii Duhului Sfânt şi cea a isihiei monahale. În prima chestiune, el s-a opus viziunii romano-catolice, iar în a doua, s-a opus isihaştilor. Cum în ambele cazuri a folosit criterii gnostice, confundând filozofia şi teologia, el a întâmpinat opoziţia puternică a lui Grigore Palama.
Argumentaţia lui Palama în această controversă include o serie de distincţii duale, în care teoria dublei cunoaşteri deţine un loc important. Potrivit acestei teorii, putem observa trei aspecte: distincţia dintre filozofie şi teologie; distincţia dintre teologia celor două moduri ale cunoaşterii lui Dumnezeu şi, în fine, distincţia dintre teologie şi vederea lui Dumnezeu sau theoptia.

1. Filozofie şi teologie

Prima distincţie e rezultatul conflictului dintre creştinătate şi filozofia greacă, al cărei început coboară până în timpurile apostolice. Acest conflict reapare la răstimpuri şi în anii Renaşterii a dominat întregul câmp intelectual. Cu cât au avansat studiile umaniste, cu atât mai mare a fost importanţa dată factorului uman în cunoaşterea lui Dumnezeu şi, în consecinţă, filozofia a fost mai apreciată.
Varlaam, unul dintre pionierii Renaşterii, a atins chestiunea identificării obiectelor, metodei şi realizării filozofiei şi teologiei, susţinându-şi cu argumente dorinţa de a arăta că fiecare bine omenesc este un dar de la Dumnezeu şi de aceea toate sunt de înaltă calitate. [i] El zicea că, aşa cum nu există două feluri de sănătate - una pe care ţi-o dă Dumnezeu, alta asigurată de fizicieni [doctori] -, tot astfel nu există nici două moduri de cunoaştere - umană şi divină -, ci numai unul. Filozofia şi teologia, ca daruri de la Dumnezeu, sunt de aceeaşi însemnătate.
În această analogie, filozofii greci au fost ridicaţi la acelaşi nivel cu Moise şi proorocii; iar tendinţa s-a extins mai apoi la chestiunea introducerii unor persoane ca Socrate, Platon, Aristotel şi alţi înţelepţi în ciclul iconografic al Bisericii Ortodoxe Greceşti. Varlaam susţinea că «atât spunerile aleşilor lui Dumnezeu cu înţelepciunea care este în ei, cât şi filozofia profană au un acelaşi obiect şi de aceea şi un scop comun, aflarea adevărului; pentru că adevărul care există în toate nu e decât unul singur. Acest adevăr s-a dat apostolilor, mai întâi, de către Dumnezeu; totuşi, înşine putem să-l găsim prin sârguinţă şi curăţie. Studiul filozofiei naturale contribuie la adevărul dăruit apostolilor de către Dumnezeu şi ajută din belşug la atingerea primelor principii imateriale.» [ii] În felul cum îşi susţine cauza, Varlaam n-ar putea fi considerat un filozof raţionalist; ba dimpotrivă, prin dezvoltările ulterioare ale acestei gândiri, ajunge la concluzii care se apropie de agnosticism. Într-adevăr, el arată completa incapacitate a omului, în stare naturală, de a înţelege cele dumnezeieşti şi, asemeni lui Platon şi Dionisie Areopagitul, caută purificarea şi scăparea din corpul material, pentru a dobândi vederea lui Dumnezeu într-o condiţie ekstatică.
În contrast desăvârşit cu acestea, Palamas schiţează o distincţie netă între filozofie şi teologie. Cu siguranţă, această despărţire nu e un fenomen unic al acelor timpuri. Averroiştii occidentali au fost acuzaţi şi condamnaţi în 1277 pentru că, printre alte învăţături, susţineau că lucrurile pot fi adevărate potrivit filozofiei şi greşite potrivit credinţei catolice, în cazul în care avem două adevăruri contradictorii. [iii] E astăzi o chestiune controversată ce poziţie a fost adoptată de averroişti - în special de Siger de Brabant - în privinţa distincţiei pe care o făceau între două înţelepciuni şi credinţe. Dar este evident că aveau, cel puţin, o predilecţie clară pentru o asemenea distincţie, care va reapărea, din nou, în filozofia lui Ockham. [iv]
Extrem de improbabil e că Palama n-avea nici un fel de cunoştinţă asupra vederilor acestor teologi apuseni. Presupunerile şi scopurile sale erau cu totul diferite de ale lor. Când a fost obligat să întreprindă un studiu al acestui subiect, a făcut recurs la teologia greacă de dinaintea epocii sale şi a găsit susţinere satisfăcătoare pentru poziţia sa.
Sfântul Pavel, adresându-se mai întâi intelectualilor din Atena şi Corint - înţelepţii, scribii, polemiştii vremii - marca hăul dintre două filozofii, înţelepciunea lumii care, ca nebunie, era desfiinţată şi înţelepciunea lui Dumnezeu care e veşnică şi aduce mântuire (I Corinteni I, 18-31; II, 6-10; II Corinteni I, 12). La fel, Iacob descria înţelepciunea lumească drept senzuală şi satanică, iar pe cea venită de sus o numea plină de virtute şi curată (Iacob III, 13-17). Atitudinea acestor doi apostoli, dictată de nevoile misionare ale vremii, nu permitea o distincţie între două moduri de cunoaştere, întrucât respingea cu totul valoarea înţelepciunii lumeşti. Bineînţeles că această manieră de a trata chestiunea a avut consecinţe serioase pentru evoluţia gândirii teologice până la finele veacului al II-lea şi a fost influentă într-o oarecare măsură şi mai târziu. Timp de circa un secol nu s-a acordat nici o atenţie nebunei înţelepciuni a lumii.
Unii apologeţi, veniţi dintr-un mediu diferit şi acţionând în împrejurări diferite, au adoptat o atitudine diferită. Ne atrage atenţia mai ales poziţia luată de Clement Alexandrinul în această problemă. El observa că adevărul iniţial era unul, dar mai apoi a fost dezmembrat de şcolile filozofice aşa cum nefericitul Pentheus a fost dezmembrat de Bacante. Deşi anumite şcoli susţineau că posedă întregul adevăr, în realitate ele deţineau doar o parte din adevăr. Din această ultimă observaţie reiese deja că filozofia nu e în întregime fără valoare, dar diferenţa dintre ea şi teologie este fundamentală pentru că filozofia are de-a face cu numele, i. e. cu învelişul exterior, iar teologia cu lucrurile, i. e. cu esenţele. «Aşadar, pentru că sunt două feluri de adevăr - unul al numelor şi altul al lucrurilor -, sunt unii care preferă numele, şi anume cei preocupaţi de frumuseţea discursului, adică filozofii greci, în timp ce lucrurile sunt cercetate de către noi, barbarii». (Stromata VI, 17) Cu toate acestea, cunoaşterea constituie un lanţ în care lecţiile elementare slejesc filozofia ca pe stăpâna lor, în timp ce filozofia însăşi slujeşte teologiei ca stăpână a ei (Stromata I, 5). Prin împrumut de la Philon, el foloseşte ca tipuri reprezentative pe slujnica Agar şi pe stăpâna ei Sarra, cele care, pe rând, i-au dăruit lui Avraam copii vrednici de iubire, dar de o valoare inegală. Către Sarra cea aprinsă de gelozie, Avraam a zis: «deşi îmbrăţişez paideia lumească pentru că e mai tânără şi pentru că e slujnica ta, totuşi cinstesc şi respect ştiinţa ta ca doamnă desăvârşită» (ibidem). Evident că, potrivit lui Clement, dacă sistemele filozofice deţin o parte a adevărului, teologia îl posedă integral. Diadoh al Foticeii, examinând această dezmembrare dintr-un alt punct de vedere, o atribuie căderii omului şi o înfăţişează ca diviziune între adevăr şi eroare. Prin cădere omul «s-a divizat în duplicitatea cunoaşterii» (traducere Stăniloae: «mintea noastră s-a rostogolit la chipul îndoit al cunoştinţei»; Capita 88).
Vasile cel Mare leagă cele două tipuri de cunoaştere de condiţiile de viaţă pe care le slujesc. Înţelepciunea lumească aduce înţelegerea vieţii trecătoare de acum şi facilitează reuşita traversării ei. Înţelepciunea divină procură armele pentru atingerea vieţii fericite care va să vie. [xiii] Fără a fi contradictorii una alteia, ele formează, în ansamblu, un arbore căruia una îi dă frunzele, iar cealaltă fructele. [xiv]
Revenind la Grigore Palama, observăm că el nu se opunea afirmaţiei lui Varlaam că tot ce e bun e dar de la Dumnezeu şi că orice dar de la Dumnezeu este perfect, dar remarca şi că orice dar nu este cu necesitate perfect. [xv] Cum darurile lui Dumnezeu sunt împărţite în naturale şi spirituale, filozofia este un dar natural [xvi] şi ca atare, sub influenţa celui rău, a apucat-o pe căi greşite şi s-a schimbat şi în unele cazuri a devenit nebunie. [xvii] Desigur, în anumite condiţii, filozofia sporeşte cunoaşterea fiinţelor. Dar, de vreme ce cunoaşterea aceasta nu se identifică sau nu este egală cu înţelepciunea dumnezeiască, [xviii] devine limpede că nici ignoranţa nu e întotdeauna rea, nici cunoaşterea întotdeauna bună. [xix] Din acelaşi motiv n-ar trebui subestimată devoţiunea pentru filozofie, dar abuzul ei ar trebui aspru criticat. [xx]
Obiectele celor două discipline sunt despărţite clar. Filozofia are ca scop, pe de o parte, explorarea naturii şi mişcării fiinţelor, iar, pe de altă parte, definirea principiilor vieţii sociale. Dacă se mişcă înlăuntrul graniţelor ei, e «o dizertaţie a adevărului»; dacă priveşte spre ceea ce e în afara ei, devine o ocupaţie absurdă, nefolositoare şi periculoasă; pentru că ţine de teologie, sau de filozofia după Hristos, să ţintească nevăzutul şi eternul. [xxi] Deci, dacă obiectele celor două discipline sunt distincte, concluziile amândurora pot fi adevărate.
Această cercetare arată că, potrivit învăţăturilor lui Palama, cunoaşterea lumească şi cunoaşterea teologică sunt clar despărţite şi urmează căi paralele. Destinaţia fiecăreia îi determină valoarea. Una, îngrijindu-se de această viaţă trecătoare, este o slujitoare folositoare, dar nu indispensabilă a mântuirii; cealaltă, îngrijindu-se de viaţa veşnică, este mai de preţ şi e absolut indispensabilă pentru desărşirea spirituală şi pentru mântuire. [xxii] Aceasta este singura distincţie pentru care Palama foloseşte cu fermitate termenul «dublă cunoaştere», διπλή γνώσις sau διπλόη.

2. Cele două moduri ale cunoaşterii lui Dumnezeu

Dacă părăsim filozofia lumii şi urmăm credinţa creştină, găsim o altă distincţie, însă, în acest caz, obiectul cercetării rămâne unul şi acelaşi, chestiunea privind cele două moduri ale cunoaşterii mai degrabă decât dubla cunoaştere.
Varlaam, ca adept al unităţii cunoaşterii lui Dumnezeu şi al modului cunoaşterii, nega că silogismul ar putea demonstra noţiunile comune, primele principii şi ideea de Dumnezeu [xxiii]. El considera că iluminarea care era dăruită tuturor celor desăvârşiţi din vechime, fie ei prooroci, apostoli sau chiar filozofi, era singurul mijloc de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Ea le era dată după ce aceştia se curăţeau de orice impuritate printr-un efort spiritual intens. Iluminarea îi făcea pe toţi văzători de Dumnezeu (Θεόπτες)[xxiv]. Varlaam credea că demonstraţia s-ar aplica doar la ceea ce e perisabil, adică la ceea ce e pasibil de schimbare. Pe de altă parte, Palama nega acestor lucruri orice posibilitate de demonstrare, citând spusa aristoteliană: «pentru cele perisabile nu există demonstrare» [xxv]. Varlaam a luat credinţa, cu toată gama de conotaţii, ca bază a cunoaşterii prin iluminare. Palama o aşează şi el la bază, dar îi dă două sensuri, şi anume un sens larg pentru tot ce nu poate fi demonstrat şi un sens restrâns pentru credinţa care se poate demonstra.
Teoria unui mod dublu al cunoaşterii coboară până la Platon şi Aristotel. Împărţind cele patru forţe ale cunoaşterii, i. e. senzaţia, ştiinţa, intelectul şi opinia, în două grupuri, Aristotel susţinea că forţele primului grup procură cunoaştere demonstrabilă, senzaţia prin obiecte sensibile, ştiinţa prin premize fundamentale; în timp ce cele ale celui de-al doilea grup procură cunoaştere îndoielnică şi care nu poate fi demonstrată [xxvi]. În esenţă, cele patru forţe pot fi reduse la două: cea a ştiinţei şi cea a opiniei. În ambele forţe e implicată o funcţie confirmatoare, credinţa, care, potrivit lui Aristotel, este conştiinţa certitudinii adevărului cunoaşterii [xxvii].
Clement Alexandrinul reproduce teoria dublei cunoaşteri şi a dublei credinţe. «Credinţa fiind dublă, cea aplicată ştinţei şi cea aplicată opiniei, nimic nu ne împiedică să numim şi demonstraţia dublă, una ştiinţifică şi alta conjecturală; tot aşa şi gnoza şi prognoza, una e foarte exactă prin natura ei, cealaltă foarte imperfectă» [Traducere D. Fecioru; Stromata II, 11].
Clement arată că demonstraţia conjecturală este umană, iar cea ştiinţifică primeşte susţinere prin citarea Scripturilor; dar, în multe cazuri, el dă de înţeles că demonstraţia pozitivă poate fi făcută chiar independent de Scripturi. După cum vedem, în ambele cazuri domină o putere şi aceasta e credinţa care, potrivit binecunoscutului pasaj, e definită în felul următor: «Credinţa este o cunoaştere concisă a celor mai de seamă învăţături; gnoza, însă, e dovedirea puternică şi sigură a învăţăturilor cuprinse în credinţă» [xxix - trad. D. Fecioru].
Ceea ce Clement formulează după metoda şcolilor se repetă la ceilalţi Părinţi într-o formă mai simplă. Theodor Savaitul numeşte cele două moduri de cunoaştere firesc şi suprafiresc [xxx], în timp ce Maxim Mărturisitorul le dă nume diferite după împrejurări: raţiune şi senzaţie spirituală [xxxi], cunoaştere prin deprindere şi prin lucrare [xxxii], cunoaştere relativă şi adevărată [xxxiii]. Prima dintre ele este intelectuală şi ajută la rânduielile lucrurilor din viaţa de acum; a doua este activă şi ştiinţifică şi garantează viitoarea îndumnezeire [xxxiv]. În acest fel, Maxim foloseşte în interiorul teologiei distincţia făcută de Vasile între teologie şi filozofie. Învăţăturile lui Dionisie despre modurile pozitiv şi negativ de apropiere de Dumnezeu nu sunt foarte diferite de această teorie.
Când Palama s-a confruntat cu argumentaţia lui Varlaam, nu avea dificultăţi în a recurge la această tradiţie a celor două moduri ale cunoaşterii lui Dumnezeu, ale θεογνωσία-ei. În acelaşi sens, este improbabil şi că el avea cunoştinţă imediată de învăţăturile scolasticilor apuseni, deşi putea să aibă anumite informaţii indirecte despre ei.
În problema theognosiei, sunt contradicţii aparente de ambele părţi. Varlaam, deşi supraestima valoarea filozofiei greceşti, neagă în final şi cunoaşterea filozofică, şi pe cea teologică. Palama, deşi subestimează valoarea filozofiei greceşti, acceptă valoarea theognosiei naturale. Contradicţia lui Varlaam este îndepărtată de refugiul din faţa legăturilor trupeşti pe care îl găseşte în vederea nemijlocită a lui Dumnezeu în stare ekstatică; pe când cea a lui Palama este îndepărtată de limitele aplicării ei.
Poziţia lui Palama este rezumată într-una din scrisorile sale [xxxv]. Divinitatea stă deasupra dialecticii şi demonstraţiilor; ea nu e subiect al senzaţiei şi nici al silogismului. Dar Părinţii ne-au oferit raţiunea despre cele dumnezeieşti şi au descris silogismul privitor la ea ca demonstrabil, dându-i acest caracter cu înţelesul autorităţii universale. Problema e că e un fel de silogism diferit de al dialecticii.
Aşa cum s-a spus, Palama susţine că există daruri fireşti şi spirituale de la Dumnezeu. Darurile fireşti nu sunt de dispreţuit, întrucât pot duce la o cunoaştere slabă a lui Dumnezeu. Aceasta are loc deoarece Dumnezeu nu e o substanţă abstractă, ci Fiinţă personală, cu manifestări diverse. Clement Alexandrinul exprimă un gând similar. «Numele Dumnezeu nu este unul, ci mii şi mii; şi este deosebire între a căuta pe Dumnezeu şi a căuta să vorbeşti despre Dumnezeu. În general vorbind, în orice lucru trebuie făcută deosebirea între substanţă şi accidente» [xxxvi; traducere D. Fecioru, diferită de traducerea engleză]. Astfel Palama discerne între: esenţa lui Dumnezeu, lucrările Lui necreate şi creaturile Sale. Pe acest temei putem spune că «unele lucruri despre Dumnezeu pot fi cunoscute, altele sunt cercetate spre a fi demonstrate, iar altele sunt cu totul şi cu totul de neconceput şi de nepătruns» [xxxvii].
Ce ştim deci despre Dumnezeu? Mai întâi cunoaştem creaturile Sale şi prezenţa puterii Sale în ele. Cunoaşterea lor a restaurat omenirea la cunoaşterea lui Dumnezeu încă dinaintea legii şi proorocilor; iar ea îi face, până astăzi [xxxviii], pe cei care cercetează cauzele lucrurilor, să mărturisească puterea, înţelepciunea şi prezenţa lui Dumnezeu [xxxix]. Aceasta este cunoaşterea dobândită prin funcţiunile intelectuale fireşti ale omului. Există o cunoaştere nedemonstrabilă şi limitată care poate fi dobândită chiar de omul nedesărşit în caracter şi în experienţa spirituală. Dincolo de ea este cunoaşterea demonstrabilă. În chestiunile privind cele dumnezeişti nu există silogism dialectic, care conduce numai la simple probabilităţi ce pot fi folosite, ci silogismul demonstrabil care priveşte lucrurile veşnice şi netrecătoare şi adevărate [xl]. Folosirea silogismului demonstrabil este eficientă, pentru că, aşa cum am văzut, sunt aspecte ale problemei teologice care admit demonstraţia. Demonstraţia se întemeiază, pe de o parte, pe noţiuni şi principii comune, iar pe de altă parte, pe premize revelate autodemonstrate. Aici aflăm o combinaţie de daruri naturale şi spirituale, în care elementele de legătură sunt credinţa şi dragostea. După Palama, credinţa nu e dublă, ca la Aristotel şi Clement, ci una şi uneşte întreolaltă cele două moduri. Transformată prin ea, capacitatea omului de a cunoaşte devine dumnezeiască [xli] şi poate ajunge să înţeleagă suficient ceea ce e dincolo de creaturi, adică lucrările necreate ale lui Dumnezeu. Acest mod secund de theognosia este numit îndeobşte teologie.

3. Teologia şi vederea lui Dumnezeu

Dacă lăsăm la o parte primul mod al theognosiei, modul natural, şi urmăm acum modul demonstrabil şi teologic, ne aflăm faţă cu o nouă ramificare. Noua distincţie apare în domeniul străduinţei omului de a-L afla pe Dumnezeu. Scrierile ascetice vechi disting trei condiţii în progresul apropierii de Dumnezeu, şi anume cea practică, cea naturală şi cea teologică. Acestea derivă de la Origen care considera că omul credincios «şi-L însuşeşte, prin modul practic, pe Hristos ca Domn al său, prin teorie (contemplaţie) naturală ca Împărat, iar prin teologie ca pe Dumnezeu» [xlii]. Evagrie păstrează şi numele şi înţelesurile termenilor [xliii], în timp ce Diadoh al Foticeii modifică într-o anumită măsură terminologia prin folosirea termenilor cunoaştere, înţelepciune şi teologie [xliv].
Palama, după ce a reflectat mult la theognosia naturală şi teologică, a ajuns la concluzia că, în al doilea mod, împlinirile sunt de departe mai notabile decât în primul mod. Dar, în sfârşit, el vede cum o altă cale se deschide, o cale care aduce binefaceri mult mai de preţ: calea vederii lui Dumnezeu, θεοπτία. Teologia este discurs despre Dumnezeu, în timp ce theoptia este într-un anume fel o conversaţie cu Dumnezeu. Este o mare diferenţă între cele două, aşa cum este între cunoştinţa unui lucru şi posedarea sa [xlv]. Isaac Sirul, vorbind despre cei doi ochi fizici, unul pentru a vedea înţelepciunea lui Dumnezeu şi celălalt pentru a vedea măreţia naturii Sale [xlvi], exprimă printr-o imagine ceea ce Palama descrie analitic.
Potrivit lui Palama, «Dumnezeu nu e substanţă ca să putem doar vorbi despre El, pentru că n-a zis: Eu sunt substanţa, ci a zis: Eu sunt Cel ce sunt» [xlvii]. Fiinţa nu se iveşte din substanţă, ci substanţa rezultă din fiinţă [xlviii]. De aceea, Dumnezeu este Fiinţă personală Care ne invită şi a Cărei prezenţă o simţim şi pe care suntem nerăbdători s-o întâlnim. Dacă substanţa lui Dumnezeu rămâne inaccesibilă, lucrările Sale ne devin accesibile. Cel curăţit poate, în virtutea unui dar duhovnicesc de excepţie, să vadă lumina lui Dumnezeu aşa cum ucenicii au văzut-o în Tabor. Şi deşi această lumină e numită simbol, ea e una firească şi nu există separat de Dumnezeu; cu alte cuvinte, este o lucrare necreată a Sa [xlix]. Această vedere constituie începutul unei întâlniri care sfârşeşte prin participarea la lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, prin vederea lui Dumnezeu, omul se ridică fără ekstază trupească la o persoană care poate vorbi cu Dumnezeu şi se poate uni cu Dumnezeu.

traducere şi adaptare: radugo; textul englez şi notele se găsesc aici: link.

Christos Yannaras: Drepturile omului şi Biserica Ortodoxă

2008-03-18T03:34:00.000-07:00

Historia (Νικόλαος Γύζης, Nikolaos Gyzis, ulei pe pânză, 1888).

Ce înseamnă termenul „drepturile omului“?
Substantivul „om“ înseamnă că se aplică oricărei fiinţe umane în general. „Drepturile“ aparţin fiecărui om în mod individual, necondiţionat şi fără excepţie. Fiecare existenţă individuală, prin aceea că e om, e purtătoare de drepturi.
Cuvântul „drept“ se referă la o pretenţie a individului, o pretenţie care devine posibilă printr-un cod de legi acceptat de comun acord. Codul de legi („contractul social“) asigură că dreptul este o pretenţie individuală legală, adică obligatorie mai presus de toate.
Apărarea juridică (prin coduri de legi) a drepturilor individuale este un atribut fundamental al Modernităţii. Ea e fundamentată teoretic pe filozofia iluministă (sfârşitul secolului al XVIII-lea). Noţiunea de drept a fost cunoscută în Apus din Evul mediu, chiar dacă e neclar când a fost folosit termenul pentru prima dată. Totuşi, în Evul mediu, drepturile priveau anumiţi indivizi şi anumite pături sociale. Inovaţia radicală a Modernităţii stă în faptul că Modernitatea face drepturile „ale omului“, comune tuturor oamenilor, fără discriminări.
Protecţia drepturilor omului a devenit simbolul civilizaţiei occidentale moderne. Alături de adoptarea tehnologiei avansate, sarcina angajării juridice (tratate internaţionale) pentru protejarea drepturilor omului este considerată în lumea modernă drept dovada unei societăţi civilizate. Desigur, ţările care au semnat aceste tratate internaţionale şi le-au integrat în propriul lor sistem juridic nu sunt întotdeauna consecvente cu obligaţiile la care s-au angajat. Drepturile omului nu sunt respectate nici măcar în câmpul relaţiilor internaţionale şi al strategiei Marilor Puteri.
Aceasta înseamnă că ocrotirea drepturilor omului rămâne o problemă morală. Iar moralitatea ridică întodeauna şi de urgenţă întrebarea: cine şi cu ce autoritate defineşte moralitatea, cine obligă oamenii să se supună regulilor acesteia? Dumnezeu şi Legea Sa, cum se exprimă instituţiile religioase? Cu o asemenea viziune, Vestul Europei a trăit (în aşa-zisul Ev mediu) o experienţă istorică negativă. Etica religioasă a devenit legată, în conştiinţa oamenilor, de situaţii de nedreptate socială, torturi, samavolnicie, pedepse de coşmar, terorism ideologic.
Experienţa medievală a dus Modernitatea la respingerea polemică a oricărei întemeieri metafizice a Moralităţii şi Dreptului. Negarea Metafizicii a încurajat afirmarea absolută a Naturii (Fizicii). Ideea era că principiile şi regulile normative ale Justiţiei nu trebuiau deduse dintr-o ipotetică „Lege a lui Dumnezeu“, folosită arbitrar de instituţiile religioase, ci prin logica legilor naturii care era obiectivă şi controlabilă.
Omul este prin natură o existenţă logică; raţiunea e o caracteristică naturală a fiecăruia. În consecinţă, suntem în stare să deducem principii morale non-native definiţia binelui şi interesului comun. Sigur că asta face ca fiecare persoană care se supune, de bunăvoie, logicii comune (naturale) să accepte condiţiile „contractului social“.
Astfel noţiunea de „Drept Natural“ a penetrat Modernitatea cu o creştere suprinzătoare de domenii şi sectoare. Odată cu ea a venit şi ideea dreptului „natural“ al fiecărei persoane, „naturală“ mai înaintea diferenţierilor sociale, de clasă, economice şi de alt ordin. Religia a fost separată rigid de organizarea socială, devenind astfel o chestiune personală; separarea „sacrului“ de „secular“ (Biserica şi Statul) este astăzi considerat un sine qua non instituţional al societăţilor occidentale. Desigur, încă de la finele secolului al XVIII-lea, într-o atmosferă de afirmare entuziastă a naturii şi de respingere a metafizicii, marchizul de Sade a prevăzut că logica naturii n-a fost întotdeauna binefăcătoare şi că, dimpotrivă, crima a fost înrădăcinată în biostructura omului. Ororile comportamentului uman, distrugerea completă a oricărei noţiuni de drept individual, au atins punctul culminant în veacul XX. Chiar şi astăzi, când hegemonia globală a Vestului e lăudată ca triumf al apărării drepturilor omului, practicile genocidului, epurării etnice, masacrele inocenţilor, tortura, practicile poliţieneşti şi cenzura, sclavia însăşi, sunt pe agenda zilnică a arenei internaţionale. E de ajuns să ne amintim tragediile palestinienilor, kurzilor, serbilor, Ciprului de nord, ca să vedem că Occidentul hotărăşte de obicei care popoare au drepturi umane şi cărora trebuie să li se nege prin definiţie aceste drepturi.

***

Avem aici o întrebare crucială, pe care specialiştii în drepturile omului o lasă fără răspuns. Cum şi de ce Grecia Antică, cea care a adus în istoria umanităţii politica (atât ca „artă“ cât şi ca „ştiinţă“), precum şi atât de măreaţa cucerire numită democraţie, cum şi de ce Grecia Antică a ignorat complet ideea de „drepturi ale omului“. Aceeaşi întrebare poate fi pusă în privinţa Justiţiei Romane, care a influenţat decisiv orice nouă formă de codificare a Dreptului în Europa şi care, iarăşi, a ignorat noţiunea de „drepturi ale omului“. Putem conchide că Antichitatea Clasică, de care Europa e atât de mândră, era indiferentă faţă de protecţia vieţii, onoarei şi demnităţii omului?
Am să încerc să dau un scurt răspuns cu privire la Grecia Antică, întrucât este relevant pentru subiectul principal al discuţiei.
Noutatea radicală adusă de Grecia Antică în istoria umanităţii a fost ridicarea simplei coabitări la nivel de cetate, transformarea colectivităţii necesare (pentru că utile) într-un „exerciţiu al adevărului“. Cetatea este starea relaţiilor sociale ce rezultă când scopul şi axis-ul colectivităţii este metafizic, iar nu utilitar. Acest scop este imitarea a „ceea ce într-adevăr există“, a modului de existenţă „potrivit adevărului“, modul incoruptibilităţii şi nemuririi. Iar acest mod este logica „comună“ (deci universală), logica armoniei şi ordinii ce face din Univers un cosmos (podoabă).
Imitarea comuniunii de relaţii „potrivit adevărului“ este arta şi ştiinţa politicii, a modului de a transforma colectivitatea în cetate. Aceasta nu poate fi un efort individual sau un ţel individual; este prin definiţie un eveniment social, un „exerciţiu comun“. Cei care participă la acest exerciţiu sunt cetăţenii: ei împărtăşesc cinstea supremă de a realiza, prin vieţile lor şi prin relaţiile lor, „adevărul“, modul de existenţă a „ceea ce cu adevărat există“.
În Modernitate, „drepturile individuale“ ocrotesc individul de exerciţiul arbitrar al Puterii. Dar în Grecia Antică, Puterea însemna toţi cetăţenii împreună (demos-ul) - „Statul“ (puterea) aparţinea demosului (democraţie). Fiecare cetăţean „are raţiune şi putere“: din momentul în care este cetăţean, el sau ea este prin definiţie apt să obţină orice funcţie politică (de aceea cetăţenii erau selectaţi întâmplător, iar nu aleşi).
Pentru că o funcţie politică este „sacră“ (slujeşte adevărului), trupul unui cetăţean este sacru şi el. În Grecia Antică, orice pedeapsă de vătămare corporală era de negândit pentru un cetăţean (biciuirea, lovirea etc.); era de negândit să jigneşti trupul unui cetăţean. Era de neconceput ca el să fie executat: Socrate, care a preferat moartea în locul exilului, a băut cucuta din proprie iniţiativă - nu a existat un călău care să-l ucidă.
Putem înţelege de aici că asigurarea „drepturilor individului“ era în întregime fără rost în lumea Greciei antice - ideea însăşi era incompatibilă cu versiunea greacă a politicii. Onoarea de a fi cetăţean furniza mai multe privilegii decât cele aduse convenţional (printr-un cod civil) de ocrotirea drepturilor individuale.
Paradigma Greciei antice ne ajută să înţelegem atitudinea Bisericii Ortodoxe (dacă excludem „Ortodoxismul“ ideologic al erei noatre şi reprezentanţii lui instituţionali) faţă de discuţia „drepturilor omului“. Nu e un accident faptul că prima comunitate creştină apostolică (deci creată de apostolii lui Hristos), pentru a exprima şi revela identitatea şi diferenţa lor specifică faţă de orice altă „religie“, a împrumutat de la un eveniment politic al Greciei antice termenul „ecclesia“.
Conform „adunării“ din Grecia antică, cetăţenii greci nu se întruneau pentru a discuta, a judeca şi a lua decizii, ci, în primul rând, pentru a constitui, concretiza şi dezvălui cetatea (modul de viaţă „potrivit adevărului“); în acelaşi mod, creştinii nu se adunau mai ales pentru a se ruga, pentru a se închina şi pentru a fi catehizaţi, ci pentru a a constitui, concretiza şi dezvălui, în cina euharistică, modul de viaţă „potrivit adevărului“, nestricăciunii şi nemuririi: nu imitarea „logicii“ seculare, ci a Societăţii Trinitare a Persoanelor, societate care constituia adevărata existenţă şi viaţă, întrucât El e viaţă (Ioan I, 4).
Participanţii la evenimentul ecleziastic, fie ei tâlhari, cârciumari, prostituate sau păcătoşi, nu trebuie să-şi stabilească drepturi individuale. A fi participant şi mădular al trupului lui Hristos arată că există cineva pe care să-l iubeşti şi care să te iubească - de aceea, suntem departe de orice aşteptare a unei protecţii împotriva unei legislaţii care să fie „obligatorie pentru toţi“.
Această transformare istorică a evenimentului politic al Greciei antice în Corpul Euharistic al Bisericii Creştine are două consecinţe fundamentale:
Prima consecinţă: modelul politic grecesc a fost încarnarea istorică ce a realizat şi revelat diferenţa radicală între Biserică şi religie. Biserica este un eveniment şi un mod al comuniunii dintre persoane, un mod al iubirii, deci libertate faţă de existenţa de la natură, libertate faţă de limitările fizice ale timpului, uzurii şi morţii. Contrar ei, religia este un eveniment individual, subiect al nevoii fireşti a fiecărui om de a se închina necunoscutului şi transcendentului şi de a-l satisface pe acesta - e un efort individual care urmăreşte credinţa individuală, virtuţile individuale, îndreptarea individuală, mântuirea individuală.
În primul caz (Biserica), identitatea individului se realizează şi revelează prin transcendenţă de sine şi jertfă de sine. Este identitatea a ceea ce numim persoană, adică existenţă într-o alteritate creatoare şi activă, care este fructul relaţiilor de comuniune, iubire şi libertate faţă de ego. În al doilea caz (religia naturală şi versiunile adaptate ei ale Creştinismului, atât cele din Apus, cât şi cele din Răsărit), individul îşi caută propria îndreptare şi mântuire, salvarea egocentrică a propriei protecţii metafizice, prin virtuţi, fapte bune etc.
În consecinţă, nu e fără temei părerea conform căreia, în istoria Europei, individualismul religios a precedat egocentrismul unui Creştinism religionizat (de la Carol cel Mare încoace) şi a devenit tiparul importanţei absolute a drepturilor individului în Modernitate. Când tirania metafizicii a fost respinsă, ţelul mântuirii metafizice individuale a fost luat de o protecţie secularizată (juridică). Şi aşa s-a născut sistemul politic al aşa-numitei „democraţii reprezentative“, care stă la antipozii democraţiei vechii Elade (tot astfel cum Creştinismul religionizat şi instituţionalizat stă la antipozii Bisericii Ortodoxe).
A doua consecinţă a transformării evenimentului politic al Greciei antice în corpul euharistic al Bisericii Creştine este păstrarea şi revelarea diferenţei dintre metafizică şi ideologie: diferitele forme ale „teocraţiei“ nu au nici o legătură cu politica vechilor greci ca „exerciţiu al adevărului“, nici cu realizarea eclezială a Comuniunii Trinitare. Teocraţia este folosirea metafizicului (ca autoritate supremă) pentru a impune principii normative de comportament sau pentru a impune puterea prin forţă asupra comunităţii (de pildă, jihadul în tradiţia islamică sau propoziţia „In God we trust“ de pe fiecare dolar american). Dar orice folosire a metafizicului cu scopuri seculare transformă metafizica în ideologie, într-o iluzie psihologică.
În cazul vechii democraţii greceşti şi în cel al Bisericii Ortodoxe, evenimentul social nu devine subiect de reglementare şi direcţionare ideologică, întrucât realizarea dinamică este un scop în sine. Relaţiile ce realizează comuniunea de trăire sunt în ambele cazuri obiectivul colectivităţii, constituind modul a „ceea ce cu adevărat există“ (chiar dacă acest mod se referă la două modele diferite).
Metafizicul este subiect al ideologiei (ducând la fenomene precum „teocraţia“, „monarhia de drept divin“, papocezarism, cezaropapism sau fundamentalism) când se goleşte de conţinutul lui ontologic (i.e. chestiunea existenţei, a cauzei şi a sensului fiinţării). Metafizicul fără ontologie slujeşte psihologia individuală (întâietatea simţămintelor individului, „certitudini“ sentimentale, „convingeri“ care ocrotesc ego-ul). Iar metafizicul împrumută aceste „certitudini“ şi „convingeri“ de la ideologii.

***

Binecunoscutul Samuel Huntington, în faimoasa sa carte „Ciocnirea civilizaţiilor“ (o carte cu erori suprinzătoare şi cu interpretări de o monumentală arbitrarietate), învinovăţeşte societăţile contemporare a căror cultură s-a dezvoltat mai ales prin tradiţia ortodoxă de incapacitatea de a asimila pricipiile ocrotirii drepturilor individului. În viziunea sa, dificultatea cu care aceste societăţi se adaptează la cerinţele curente ale unor ideologii occidentale precum „pluralismul“ sau la necesitatea „tolerării diferenţelor“ este un rezultat al acestei incapacităţi.
Sigur că tradiţia eclezială ortodoxă ignoră ideea de colectivitate ca societas, „convergenţa indivizilor în urmărirea intereselor comune“. Ea ignoră comunitatea ca sumă aritmetică de indivizi non-diferenţiaţi, ignoră coexistenţa umană ca simplă coabitare în baza consensului raţional, ignoră idealul societăţilor de indivizi nerelaţionaţi. Am văzut, în mare, concepţia evenimentului social şi politic împlinit de tradiţia eclezială ortodoxă şi valoarea infinită a a persoanei umane pe care o necesită această concepţie.
Totuşi, în bibliografia ortodoxă, găsim şi înţelegerea şi respectul pentru principiul ocrotirii drepturilor individului, introdus de Modernitatea Apuseană. Majoritatea (o societate sau persoane, revelarea unicităţii şi alterităţii personale şi libertatea prin relaţionare socială) nu invalidează minoritatea (ocrotirea legală, instituţională şi uniformizată a fiecărui individ de arbitrarietatea Puterii). Noi, ortodocşii, mărturisim că existenţa istorică a unor asemenea experienţe precum Evul mediu apusean dovedeşte că ocrotirea drepturilor individului este un succes major şi un câştig de mare preţ.
Cu toate acestea, nu am ataca memoria istoriei şi gândirea critică dacă am recunoaşte, în acelaşi timp, că, în comparaţie cu cetatea vechilor greci sau comunitatea bizantină (şi meta-bizantină), ocrotirea drepturilor omului este un câştig pre-politic. Este un câştig indiscutabil, dar un câştig care n-a accesat (şi poate nici măcar n-a înţeles) sensul primordial şi fundamental al politicii: politica este exerciţiul comun al vieţuirii „potrivit adevărului“, politica întemeiată în jurul axis-ului ontologiei (şi nu al obiectivelor intereselor proprii).
Noţiunea de „drept individual“ nu e decât o producţie a filozofiei Iluminismului, o noţiune caracteristică pentru civilizaţia Modernităţii. În realitatea istorică prezentă, drepturile individului sunt primul material de construcţie pentru realizarea „paradigmei“ moderne, a modului de viaţă contemporan. În funcţionarea politicii şi economiei, în „luptele sociale“ sau în probleme existenţiale individuale (precum eutanasia), noţiunea de „drepturi individuale“ este presupusă drept criteriul autorevelator al oricărei acţiuni, al oricărui plan, al validităţii logice.
Paralel cu aceasta, o uriaşă bibliografie internaţională arată şi analizează criza de netăgăduit a paradigmei culturale moderne. Savanţii recunosc în general „sfârşitul istoric“ al mai multor coordonate fundamentale ale Modernităţii: sfârşitul ideologiilor, sfârşitul sistemului parliamentar, sfârşitul raţionalismului etc. Iar acestea nu sunt doar speculaţii teoretice. Înşişi cetăţenii aşa-numitelor societăţi „dezvoltate“ au o experienţă zilnică directă a declinului şi alienării rapide a coordonatelor fundamentale ale Modernităţii.
Comercializarea politicului, supunerea sa de către legile publicităţii şi spălarea creierelor maselor au abolit literalmente sistemul „reprezentativ“, parlamentar. Politicienii nu-i reprezintă pe cetăţeni şi nici nu reprezintă interesele acestora, ci capitalul economic de propagandă electorală şi interesele celor care îi finanţează. În sfera politicii mondiale, reţelele de interese economice şi politice a dus la o corupţie socială care creşte dramatic prin imoralitatea mediilor şi funcţionarea lor după hype şi readability. Comerţul cu arme susţine războaiele şi conflictele şi comerţul cu droguri distruge tinerii. Credinţa în raţionalismul „contractului social“ s-a prăbuşit de mult; doar logica antagonismelor de interese pare să prevaleze.
Simptome de o asemenea magnitudine nu sunt niciodată doar produsul unui declin moral; ele sunt dovezi clare ale sfârşitului unei paradigme culturale. Paradigma Modernităţii s-a clădit pe egocentrismul „drepturilor omului“. O versiune centrată pe comuniune, întemeiată pe ocrotirea adevărului şi autenticităţii existenţei omului trebuie să aducă cu sine o nouă „paradigmă“ culturală.

traducere & adaptare: radugo, după textul în engleză

George Florovsky: Sfintele Icoane

2008-03-16T03:35:00.000-07:00

Imaginea: Deisis cu participare lărgită la Mânăstirea Voroneţ: Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul plus cetele Îngerilor şi Sfinţilor lui Dumnezeu.

Prima Duminică a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei, rânduită ca zi specială de comemorare a Sinodului de la Constantinopol din 843. Ea ne aduce aminte mai ales de victoria Bisericii împotriva ereziei iconoclaştilor: folosirea şi venerarea Sfintelor Icoane a fost restaurată. În această zi continuăm să cântăm Troparul Preacuratului Chip al lui Hristos: Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule...
La prima vedere, pare să fie o ocazie nepotrivită pentru a comemora gloria Bisericii şi pe toţi eroii şi martirii Credinţei Ortodoxe. Nu era mai bine să se facă acest lucru în zilele închinate memoriei marilor Sinoade ecumenice sau celei a Părinţilor Bisericii? Venerarea Icoanelor nu e mai degrabă un element al ritualului extern şi al ceremoniei? Zugrăvirea de icoane nu e doar o decorare, ce-i drept, foarte frumoasă şi de multe ori instructivă, iar nu un articol de credinţă? Aşa sună cugetarea curentă, răspândită, din nefericire, chiar între ortodocşii înşişi. Iar ea dă seamă de o tristă decădere a artei noastre religioase. În mod greşit, luăm de obicei icoanele drept „tablouri religioase“ şi de aceea nu avem probleme în a folosi cele mai nepotrivite picturi drept icoane, chiar în bisericile noastre. Adesea uităm pur şi simplu semnificaţia religioasă a Sfintelor Icoane. Uităm scopul adevărat şi ultim al Icoanelor.
Să ne întoarcem la mărturia Sfântului Ioan Damaschinul - unul dintre primii şi cei mai mari apărători ai Sfintelor Icoane în perioada luptei -, marele teolog şi poet devoţional al Bisericii noastre. Într-una din predicile sale în apărarea Icoanelor el spune: „Am văzut chipul omenesc al lui Dumnezeu şi s-a mântuit sufletul meu“. E o formulare puternică şi emoţionantă. Dumnezeu este nevăzut şi locuieşte în lumină neapropiată. Cum poate omul slab să-L contemple sau să-L privească? Dar Dumnezeu S-a arătat în trup. Fiul lui Dumnezeu, Care este în sânul Tatălui, „S-a pogorât din ceruri“ şi „S-a făcut om“. El S-a sălăşluit între oameni. Aceasta a fost marea mutare a Iubirii Divine. Tatăl ceresc, mişcat de suferinţa omului, Şi-a trimis Fiul pentru că iubea lumea. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan I, 18). Icoana lui Hristos, Dumnezeu întrupat, este o mărturie continuă a acestei taine a Întrupării Sfinte, care e fundamentul şi substanţa credinţei şi nădejdii noastre. Hristos Iisus, Domnul nostru binecuvântat, este Dumnezeu întrupat. Înseamnă că de la Întrupare încoace, Dumnezeu este vizibil. Avem acum un chip adevărat al lui Dumnezeu.
Întruparea e o identificare intimă şi personală a lui Dumnezeu cu omul, cu nevoile şi suferinţa omului. Fiul lui Dumnezeu „S-a făcut om“, aşa cum spune Crezul, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire“. El a luat asupra Sa păcatele lumii şi a murit pentru noi, păcătoşii, pe lemnul Crucii, făcând astfel din Cruce noul pom al vieţii pentru cei credincioşi. A devenit noul şi Ultimul Adam, Capul noii Umanităţi răscumpărate. Întruparea înseamnă o intervenţie personală a lui Dumnezeu în viaţa omului, o intervenţie a Dragostei şi Milei. Sfânta Icoană a lui Hristos este un simbol al acesteia, dar mai mult decât un simbol sau semn oarecare. Ea este şi un semn lucrător şi o mărturie a prezenţei neîntrerupte a lui Hristos în Biserică, Trupul Său. Chiar într-un portret obişnuit există ceva din persoana reprezentată. Un portret nu ne aminteşte doar de persoană, ci şi exprimă oarecum ceva din acea persoană, adică reprezintă persoana - „o face iarăşi prezentă“. Cu atât mai mult se întâmplă astfel cu Imaginea sfântă a lui Hristos. Aşa cum ne-au învăţat părinţii Bisericii - mai ales Sfântul Teodor Studitul, un alt mare mărturisitor şi apărător al Sfintelor Icoane -, într-un anumit sens, o Icoană ţine de însăşi personalitatea lui Hristos. Domnul este acolo, în „Imaginile Sfinte“ ale Sale.
De aceea nu este permis oricui să facă sau să picteze Icoane, dacă ele trebuie să însemne Icoane adevărate. Iconarul trebuie să fie membru credincios al Bisericii şi trebuie să se pregătească pe sine însuşi pentru această sarcină sfântă prin post şi rugăciune. Nu e vorba doar de artă, de măiestrie artistică sau tehnică. E un soi de mărturie, de profesiune de credinţă. Din acelaşi motiv, arta însăşi trebuie să se subordoneze din toată inima regulii credinţei. Există limite ale imaginaţiei artistice. Există anumite modele prestabilite care trebuie urmate. În orice caz, Icoana lui Hristos trebuie lucrată în aşa fel încât să redea concepţia adevărată despre persoana Sa, adică să mărturisească Dumnezeirea Sa, fie şi întrupată. Toate aceste reguli au fost păstrate cu stricteţe, veacuri de-a rândul, în Biserică, iar apoi au fost uitate. Chiar necredincioşilor li s-a permis să picteze icoanele lui Hristos în biserici şi de aceea anumite „icoane“ moderne nu sunt decât picturi care ne arată un simplu om. Aceste picturi nu pot fi „Icoane“ într-un sens propriu şi cu adevărat şi încetează să dea mărturia Întrupării. În unele cazuri, doar ne „împodobim“ bisericile.
Folosirea Sfintelor Icoane a fost mereu una din trăsăturile distincte ale Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Apusul Creştin, chiar înainte de Schismă, a înţeles destul de puţin din această substanţă dogmatică şi devoţională a zugrăvirii de Icoane. În Occident ea a însemnat doar decor. Şi, sub influenţa apuseană, pictarea de Icoane s-a deteriorat şi în Răsăritul Ortodox, în vremurile mai noi. Decăderea zugrăvirii de Icoane a fost un simptom al slăbirii credinţei. Arta Sfintelor Icoane nu e o chestiune neutră. Ea ţine de Credinţă.
Nu trebuie să existe întâmplare şi nici „improvizaţie“ în pictarea bisericilor noastre. Hristos nu e niciodată singur, susţinea Sfântul Ioan Damaschinul. El e mereu alături de sfinţii Săi, care Îi sunt mereu prieteni nedespărţiţi. Hristos e Capul, iar credincioşii adevăraţi sunt Trupul. În bisericile vechi, toată slava Bisericii Triumfătoare era reprezentată imagistic pe pereţi. Iarăşi, nu era simplu ornament, nici doar o poveste spusă prin linii şi culori, pentru cel necunoscător sau pentru neştiutorul de carte. Era mai degrabă o introducere în realitatea nevăzută a Bisericii. Întreaga companie a Cerului era reprezentată pe pereţi întrucât era prezentă acolo, chiar dacă în chip invizibil. Noi ne rugăm mereu la Dumnezeiasca Liturghie: „împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi“. Iar rugăciunea noastră este, fără îndoială, primită. Nu vedem îngeri, e-adevărat. Vederea noastră e slabă. Dar se spune că Sfântul Serafim îi vedea adesea, pentru că ei erau aievea acolo. Alesul Domnului îi vede pe ei şi vede Biserica Triumfătoare. Icoanele sunt semne ale prezenţei sale. „În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta“.
Astfel, este cât se poate de firesc ca în Duminica Ortodoxiei să celebrăm nu doar restaurarea cultului Icoanelor, ci să comemorăm acel corp glorios al mărturisitorilor şi credincioşilor care şi-au profesat credinţa, chiar cu preţul siguranţei şi bunăstării lumeşti şi al vieţii lor. Este o zi măreaţă pentru Biserică. De fapt, în această Duminică sărbătorim Biserica lui Dumnezeu-Cuvântul Întrupat: sărbătorim Dragostea răscumpărătoare a Tatălui, Dragostea crucificată a Fiului şi Prietenia Duhului Sfânt, făcute vizibile în întreaga companie a credincioşilor care au ajuns la Odihna Cerească şi la Bucuria Veşnică a Domnului şi Stăpânului lor. Sfintele Icoane sunt mărturia nostră despre slava Împărăţiei ce va să vie şi care este deja prezentă.

traducere şi adaptare radugo, după textul în limba engleză şi cu menţiunea că am păstrat majusculele puse de autor, nu însă şi felul în care acesta orto-grafiază cuvântul icoană (cu kappa în loc de c).

Christos Yannaras: Asceza creştină, o cale eclezială

2008-03-11T03:39:00.000-07:00

Trupul material este părtaş la desăvârşirea omului, la sfinţirea sa. Desăvârşirea şi sfinţirea înseamnă restaurarea omului în deplinătatea posibilităţilor lui existenţiale, în ceea ce se numeşte chipul şi slava lui Dumnezeu. Această „finalitate“ a vieţii omului implică întreaga sa fiinţă, atât ceea ce numim trup, cât şi ceea ce numim suflet; e vorba de totalitatea persoanei umane.
Este un adevăr fundamental al antropologiei ortodoxe, care tâlcuieşte sensul ascezei creştine şi operează totodată o distincţie fundamentală între aceasta şi înţelegerea juridică a virtuţii individuale. Asceza nu e o lucrare individuală meritorie, un fapt ce ţine de respectarea constantă a anumitor coduri obiective de comportament sau de supunerea faţă de poruncile aşezate printr-o lege impersonală sau o autoritate convenţională. Asceza trupească nu se limitează nici la „suprimarea“ trupului şi la transformarea acestuia, într-un sfârşit, în aşa fel încât materia dispreţuită să devină obedientă „spiritului“ superior.
Asceza creştină este mai presus de toate o chestiune eclezială, iar nu una individuală. Ea e schimbarea modului individual de existenţă al naturii noastre în comuniune şi relaţionare personală, în intrare dinamică în comunicare cu viaţa trupului Bisericii. Ţelul ascezei este transfigurarea dorinţelor şi nevoilor noastre naturale impersonale în manifestări ale voinţei libere personale în stare să aducă în fiinţă viaţa adevărată a iubirii. Astfel, nevoia instinctivă de hrană, lăcomia de autoconservare independentă, individuală, este transfigurată în contextul postului Bisericii: supunerea faţă de practica generală a Bisericii devine supremă, fiind transformată într-un act de relaţionare şi comuniune. Creştinul nu posteşte ca să-şi subjuge materia de către spirit, nici pentru că acceptă împărţirea alimentelor în „curate“ şi „necurate“. Creştinul posteşte pentru că în acest mod încetează să mai facă din alimentaţie un act autonom; el îl transformă în ascultare de voinţa generală şi practica generală a Bisericii şi îşi supune preferinţele individuale regulilor bisericeşti ale postului, cele ce determină alegerea hranei sale. Iar ascultarea de bună voie presupune întotdeauna iubire: ea este întotdeauna un act al comuniunii.
Cu toate acestea, regulile postului Bisericii nu exprimă o împărţire întâmplătoare sau arbitrară a mâncărurilor, ci rezumă o experienţă îndelungată a naturii umane trăită de sfinţii care au aşezat aceste canoane. Această experienţă cunoaşte bine cât de rebelă e natura noastră şi înţelege cum să distingă ce fel de mâncare întăreşte impulsul autonom de autoconservare şi ce îl slăbeşte. În acest fel, putem accepta legătura dintre post şi subjugarea materiei de către cerinţele spiritului, ca imagine sau figură a interpretării. Ceea ce trebuie să fie limpede e că asceza în Biserică nu e în conflict cu materia în sine, ci cu rebeliunea individualităţii materiale, cu acţiunea rebelă pentru subzistenţă de sine. Asceza opreşte rebeliunea naturii noastre materiale şi nu permite naturii să devină un scop în sine - un al doilea scop în creaţie, diferit de acea finalitate unică a ei, care constituie ipostasul personal al vieţii, participarea noastră la viaţa comuniunii treimice.
Am putea menţiona şi alte forme de asceză în Biserică, analoage exemplului postului: abstinenţa sexuală, participarea corpului la rugăciune (metaniile consacrate de tradiţia monahală), fapte de slujire umilă, fapte de ascultare şi de respingere a voinţei individuale, fapte de altruism şi caritate, supunere faţă de tipicul liturgic şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Toate acestea sunt forme practice de rezistenţă la individualitatea egocentrică indentificată cu carnea, aspecte ale luptei dinamice a omului cu elementele impersonale ale naturii sale biologice: lupta pentru a fi împlinit, prin relaţia cu Dumnezeu şi cu fraţii săi întru umanitate, în distincţia sa personală, ce poate fi realizată numai prin iubire. Iar acestea nu sunt forme de rezistenţă individuală sau de luptă individuală, ci de supunere prin individual la experienţa şi viaţa universală a Bisericii. Efortul individual e transformat în efort comun; lupta devine act al comuniunii, având loc în viaţa întregului corp al Bisericii.
Acesta fiind conţinutul ei, asceza nu e privare sau zgârcenie faţă de viaţă, nici duşmănie faţă de trup sau dispreţ pentru materie, de genul celor manifestate de manihei şi puritani de-a lungul vremilor. În tradiţia Bisericii, asceza e philokalia, dragoste pentru frumuseţea acelei „perfecţiuni incomplete“ care este desăvârşirea personală, restaurarea chipului întunecat al lui Dumnezeu din om şi readucerea sa la frumuseţea originară.

Traducere & adaptare radugo, după textul în limba engleză.

Arhimandritul Sofronie: „Numai Bunătatea neoriginată este absolută“

2008-03-10T03:40:00.000-07:00

„Pocăiţi-vă“. Trebuie să luăm aminte cu mare grijă la această poruncă a lui Hristos şi să ne îndeptăm radical viaţa lăuntrică şi concepţia noastră despre lume şi atitudinea noastră faţă de oameni şi faţă de fiecare fenomen din lumea creată - nu să ne ucidem duşmanii, ci să-i câştigăm cu iubire.
Trebuie să ne aducem aminte că nu există rău absolut. Numai Bunătatea neoriginată este absolută. Şi această Bunătate ne-a poruncit: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri... faceţi bine celor ce vă urăsc... fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei V, 45-48). A te lăsa doborât de dragul fraţilor tăi e cea mai bună armă posibilă pentru a-i răscumpăra din robia înjositorului diavol şi a le pregăti sufletele spre a-L primi pe Dumnezeu, Care doreşte mântuirea tuturor. Este totuşi o lumină în cei în care nu este lumină, pentru că Dumnezeu luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan I, 9). Porunca nu vă împotriviţi celui rău (Matei V, 39) este cea mai deplin eficientă formă de luptă împotriva răului.
Dacă recurgem la aceleaşi mijloace adoptate de cei ce fac rău, dinamica răului din lume creşte. Masacrul inocenţilor face ca adesea, în chip nevăzut, puterile morale ale umanităţii să treacă de partea binelui pentru care inocenţii mor.
Nu tot la fel se întâmplă când ambele părţi manifestă aceeaşi rea tendinţă de dominare. Victoria obţinută prin forţă fizică nu ţine veşnic. Dumnezeu fiind lumină sfântă şi curată, pleacă de la răufăcători şi ei cad de la una şi singura sursă a vieţii şi mor. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul... Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele. (Romani XII, 19).
via

Alexander Schmemann: Cuvânt la Duminica Iertării

2008-03-09T03:38:00.000-07:00

Fotografia: Schmemann în costum de marinel, la 6 ani.
Duminica Iertării (Duminica Izgonirii din rai a strămoşilor noştri Adam şi Eva, sau a lăsatului sec de brânză) este Duminica dinaintea începutului Postului Mare.

Fiind iarăşi vremea să intrăm în Postul Mare, aş vrea să ne reamintim - eu, mai cu seamă, şi fiecare dintre voi, părinţii mei, fraţii mei şi surorile mele - de versul pe care-l cântăm la una din stihire şi care zice: „Vremea postului să o începem cu bucurie“.
Mai ieri l-am comemorat pe Adam ce plângea şi se tânguia la porţile raiului, iar astăzi fiecare rând al Triodului şi al cărţilor liturgice ale Postului Mare ne vorbeşte despre pocăinţă, despre mărturisirea vieţii întunecate şi neajutorate pe care am trăit-o, în care câteodată ne-am cufundat. Şi totuşi nimeni nu-mi poate arăta că tonalitatea generală a Postului Mare nu e cea a unei bucurii colosale! Nu ceea ce numim bucurie în această lume - nu doar ceva distractiv, interesant, amuzant -, ci bucuria în cea mai adâncă definiţie a sa, acea bucurie despre care Hristos spune: nimeni nu o va lua de la voi (Ioan XVI, 22). De ce bucurie? Şi ce este această bucurie?
Multă lume, sub diferite influenţe, a ajuns să cugete la Post ca la un soi de auto-pedepsire incomodă. Foarte des auzim în Post acest tip de conversaţii: „la ce ai renunţat pentru Post?“ - postul trece drept o bombonică în schimbul a nu ştiu ce. E ideea că dacă suferim îndeajuns, dacă înfometăm îndeajuns, dacă încercăm prin tot soiul de unelte ascetice mai mult sau mai puţin dure mai mult să „suferim“ şi să fim „torturaţi“, ca să zic aşa, asta ne va ajuta să „plătim“ absolvirea noastră. Dar asta nu e credinţa noastră ortodoxă. Postul nu e o pedeapsă. Postul nu e un soi de tratament dureros care ne ajută numai în măsura în care este dureros.
POSTUL E UN DAR! Postul e un dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut, un dar ce e admirabil şi minunat. Un dar care ce conţine? Aş zice că e un dar al esenţialului - a ceea ce e esenţial şi a ceea ce încă suferă mult în viaţa noastră, din pricină că trăim vieţi confuze şi fragmentate, vieţi care ascund, în permanenţă, de la faţa noastră, înţelesul veşnic, glorios, divin al vieţii şi ne îndepărtează de ceea ce ne-ar putea „împinge“ să ne corectăm şi să umplem vieţile noastre cu bucurie. Şi acest esenţial este recunoştinţa: să acceptăm de la Dumnezeu acea viaţă minunată „creată din nimic“, după cum spune Sfântul Petru, creată exclusiv prin iubirea lui Dumnezeu, fiindcă nu avem o altă raţiune să existăm; iubiţi de El de mai înainte să ne fi născut, am fost răpiţi în lumina Lui minunată. Acum trăim şi uităm. Când m-am gândit ultima oară la asta? Nu ţin minte, însă nu uit atâtea lucruri şi afaceri mărunte care mi-au transformat viaţa într-un zgomot van, într-un soi de călătorie către nu ştiu unde.
Postul îmi înapoiază, îmi redă acest esenţial - stratul esenţial al vieţii. Esenţial pentru că vine de la Dumnezeu; esenţial pentru că mi-L descoperă pe Dumnezeu. Timpul esenţial, pentru că timpul, şi el, e o mare, mare întindere de păcate. Pentru că timpul este timpul cui? Al priorităţilor. Şi cât de des priorităţile noastre nu sunt deloc cele ce ar trebui să fie. Chiar în Post, aşteptând, ascultând, cântând... veţi vedea, puţin câte puţin, acel timp, fisurat, deviat, purtându-ne către moarte şi nicăieri altundeva, fără sens. Veţi vedea că timpul redevine aşteptare, devine ceva preţios. Nu ar trebui să îndepărtezi nici un minut din scopul lui de a-I mulţumi lui Dumnezeu, de a accepta de la El viaţa Lui şi de a înapoia aceeaşi viaţă către El cu gratitudine, înţelepciune, bucurie, împlinire.
După acest timp esenţial vine relaţia esenţială pe care o avem cu toate cele din lume, o relaţie exprimată atât de bine în textele noastre liturgice prin vocabularul lor. Adeseori, totul devine pentru noi un obiect de „folos“, ceva ce este pentru „străduinţă“, ceva ce e „al meu“ şi îmi aparţine „cu dreptate“. Totul trebuie să fie comuniune în mâinile mele. Asta este smerenia de care vorbesc. Este descoperirea că Dumnezeu, aşa cum a spus Pasternak odinioară, a fost un „mare Dumnezeu al celor mici“ şi că nimic în această lume nu e în afara smereniei divine. Dumnezeu e smerit, dar noi adeseori nu suntem.
Astfel avem timpul esenţial, relaţionarea esenţială cu materia plină de smerenie şi, nu în ultimul rând, redescoperirea legăturii esenţiale dintre noi înşine: redescoperirea că aparţinem unul altuia, redescoperirea că nimeni n-a pătruns în viaţa mea sau viaţa ta fără voia lui Dumnezeu. Şi cu această descoperire, se iveşte pretutindeni o chemare, un dar, pentru a face ceva pentru Dumnezeu: a ajuta, a mângâia, a preschimba, a lua cu tine, cu fiecare dintre voi, pe fraţii şi surorile lui Hristos. Aceasta este relaţia esenţială.
Timpul esenţial, materia esenţială, cugetul esenţial: toate acestea sunt forme atât de diferite prin care lumea ni se oferă. Totul în lume este accidental. Dacă nu ştii cum să-ţi „omori“ timpul, societatea noastră este absolut ingenioasă în a te ajuta să o faci. Omorâm timpul, omorâm respectul, transformăm comunicarea, relaţionarea, cuvintele, divinele cuvinte în glume şi blasfemii şi câteodată în pure absurdităţi. Este această foame şi sete pentru nimic altceva decât împlinirea exterioară.
Nu înţelegem, nu înţelegem, fraţi şi surori, ce putere ni se dă în forma Postului. Primăvara Postului! Începutul Postului! Învierea Postului! Şi toate acestea ne sunt date gratuit. Hai să asculţi rugăciunea. Fă-o a ta! Nu încerca să re gândeşti la ale tale; doar participă, intră doar şi bucură-te! Şi acea bucurie va începe să-ţi omoare vechile şi dureroasele şi plicticoasele păcate... Şi astfel vei avea marea bucurie cu care se bucură îngerii, pe care au trăit-o ucenicii când s-au întors în Ierusalim după Înălţarea lui Hristos. Este acea bucurie care s-a dus cu ei şi pe care noi am adoptat-o cu nobleţe. Este, mai întâi de toate, bucuria cunoaşterii, bucuria de a avea în mine ceva ce, fie că vreau sau nu, va începe să transforme viaţa din mine şi din jurul meu.
Acest ultim esenţial este întoarcerea esenţială a unuia către altul: de aici vom începe în seara asta. E ceea ce facem chiar acum. Pentru că ne gândim la păcatele reale pe care le-am făcut, am spune că unul din cele mai importante este chiar stilul şi tonalitatea pe care le păstrăm unul faţă de altul: de învionovăţire şi criticare. Nu cred că există cazuri de ură mare şi distrugătoare sau crime sau altceva de genul acesta. Doar că existăm ca şi cum am fi cu totul în afara vieţii celuilalt, a intereselor celuilalt, a dragostei celuilalt. Fără să reparăm această relaţie, nu putem să începem Postul. Păcatul - fie că îl numim păcat „originar“ sau „primordial“ - a rupt unitatea vieţii în lume, a rupt timpul, iar timpul a devenit acel curent fragmentat care ne duce la bătrâneţe şi moarte. A rupt relaţiile noastre sociale, a rupt familiile. Totul este diabolos – divizat şi distrus. Dar Hristos, venind în lume, a spus: Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan XII, 32).
E cu neputinţă să merg la Hristos fără să iau cu mine esenţialul. Nu abandonez totul când merg la Hristos, ci găsesc în El puterea acelei învieri a unităţii, a dragostei, a credinţei, a bucuriei, a tuturor celor care, chiar dacă îmi ocupă ceva loc în viaţa mea, este în acelaşi timp atât de neînsemnat. E tragic să gândeşti, în biserici şi seminarii, că tot ceea ce merge la cer sunt boli, osteneală, lucruri defecte... Ştiţi, stând la slujbă din când în când, îi admir pe oamenii care inventează noi şi noi „tragedii“ la fiecare jumătate de oră.
Dar noi suntem ai lui Hristos şi Hristos al lui Dumnezeu (cf. I Corinteni III, 23). Dacă am avea, ştiţi, numai un pic din ceea ce ne aduce împreună, am putea înlocui aceste mici fărădelegi cu o cantitate mică de bucurie. Dorim şi cerem iertare de la Dumnezeu să ne dăruiască. Pentru că e o poruncă strictă a Evangheliei, e acea poruncă: de veţi ierta... ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta... nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre (Matei VI, 14-15). Este desigur o necesitate; dar acel ACUM al ei, repet încă o dată, este să fim oripilaţi de fragmentarea existenţei noastre, de meschinăria ce caracterizează relaţiile dintre noi, de distrugerea cuvintelor, de părăsirea smereniei.
Acum trebuie să ne iertăm unul pe altul fie că avem sau nu păcate şi greşeli mari unul faţă de altul. Reconcilierea aceasta e altă epifanie a Bisericii ca Împărăţie a lui Dumnezeu. Suntem mântuiţi pentru că primim de la Hristos lumea şi ordinea esenţială. Orice altceva este minciună şi ipocrizie.
Părinţi, fraţi, surori, să ne iertăm aşadar unul pe altul. Să nu ne gândim de ce. Avem destule la care să ne gândim. Doar să iertăm, chiar acum, într-un soi de respirare adâncă, zicând: „Doamne, ajută-ne să iertăm. Doamne, înnoieşte legăturile noastre.“ Ce şansă e acum, ca dragostea să triumfe! Ca unitatea să reflecte Unimea divină, ca tot ce e esenţial să se întoarcă ca viaţă în sine. Ce şansă! Este răspunsul pe care-l dăm astăzi da sau nu? Suntem gata de iertare? Suntem bucuroşi să o primim? Sau e un lucru pe care îl împlinim doar fiindcă e în calendar – astăzi urmăm iertarea, iar mâine, cine ştie... Nu! acesta e momentul crucial. E începutul Postului. Este începutul reparării noastre, pentru că reconcilierea este înnoire puternică dintre ruine.
Deci vă rog, pentru numele lui Hristos: să ne iertăm unul pe altul. Primul lucru pe care îl cer de la voi, familia mea duhovnicească, este să mă iertaţi. Imaginaţi-vă cât de multe sunt ispitele trândăviei, ale neglijenţei, şi aşa mai departe. Cât de mult mi-am urmărit mereu interesele proprii, sănătatea, sau asta sau cealaltă... Ştiu că nu am nici măcar un grăunte de dăruire de sine şi de jertfă de sine care să însemne smerenie adevărată, înnoire adevărată a iubirii.
Vă rog să mă iertaţi şi să vă rugaţi pentru mine, ca să pot integra şi încarna în viaţa mea puţin din ceea ce propovăduiesc.

traducere şi adaptare radugo, după textul în limba engleză.

despre manualele de religie

2008-03-08T03:43:00.000-08:00

Icoana „intolerantă“ şi „horror“ a Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, aşa cum o vedeau ignoranţii călugări-artişti de la mânăstirea sârbească Hilandar, în secolul XIV.

Mi-a cerut machiavellian o opinie privitoare la manualele de religie, „demascate“ de Andreea Pora într-un articol de pe hotnews. Deşi voiam să mă eschivez de la acest subiect, se pare că am şi eu datoria să mă pronunţ.
Pot să confirm, mai întâi de toate, că, deşi nu prea am avut contact cu manualele de I-VIII (am predat mai mult la liceu), ştiu că genul de citate din articol există ca atare în manuale, iar florilegiul de bazaconii tip povestirea cu Vasilică admite chiar o dezvoltare mai largă. Manuale proaste există şi la liceu, şi le-am atras elevilor atenţia la lucrări să nu copieze din ele tocmai pentru că din mintea lor pot scoate oricând ceva mai bun.
Este cât se poate de regretabil că există asemenea lucruri, dar, în acelaşi timp, programa nu te obligă să respecţi litera manualului, ci să formezi nişte competenţe transmiţând, prin mijloacele pe care le consideri cele mai adecvate, nişte conţinuturi (ca să folosesc limba de lemn a pedagogiei). Manualul este unul dintre aceste mijloace. Poţi face complet abstracţie de el, poţi să faci singur fişe de lucru sau să utilizezi alte metode. La clasele a XI-a şi a XII-a nici nu există manuale. (A apărut unul de-a XI-a, dar trebuie plătit, iar fişele pe care le-am întocmit eu pentru diferite lecţii sunt destul de bune.)
Deci, există o greşeală în întreaga abordare. Ecuaţia manual + ascultare + scrierea lecţiei pe tablă + copierea lecţiei în caiet = procesul de învăţare derivă dintr-o filozofie perimată asupra şcolii. Eu unul am folosit manualul mai mult căutând câte o imagine prin el sau câte un citat. Nu spun că nu există şi manuale bune; aş da ca exemplu manualul de-a zecea de culoare albastru închis, editat, dacă ţin eu minte bine, la Mânăstirea Stavropoleos (din păcate programa s-a schimbat fix în anul când a apărut). Dar este un instrument şi-atât. Manualele sunt mai mult pentru părinţi, ca să înveţe şi ei câte ceva din ce n-au învaţat la şcoală.
Apoi chestiunea cu „adolescenţii pregătiţi temeinic pentru intoleranţă“. Tehnic, este aproape imposibil ca profesorul de religie să fie intolerant şi să ia în derâdere celelalte culte. Gândiţi-vă că la orele oricărui profesor ortodox asistă elevi penticostali, adventişti, catolici etc. Nici dacă ai nutri, prin absurd, o ură neîmpăcată faţă de celelalte culte nu ţi-ai vărsa oful în faţa bieţilor copii. Mai ales că majoritatea fac o bună reclamă confesiunii lor şi sunt drăguţi şi simţi nevoia să le răspunzi cu aceeaşi monedă. Asta-i una. Pe de altă parte însă, învăţământul religios, cel puţin deocamdată, este confesional. Nu văd cum ai putea să susţii în acelaşi timp că eşti creştin şi să aprobi deschis materialismul şi ateismul. Unul dintre manuale este incriminat pentru faptul că redă citatul Papei Paul al VI-lea, care definea ateismul drept „fenomenul cel mai grav al timpului nostru“. Este de-a dreptul ridicolă această punere la punct. Teologic, materialismul şi ateismul sunt erezii şi cu asta, basta (lăsând la o parte „materialismul mistic“ pe care Părintele Stăniloae îl găsea la Sfinţii Părinţi).
Fără a dori să pledez pro domo, am mari îndoieli că profesorii de religie sunt chintesenţa răului în şcoala românească şi că toţi sunt nişte bestii pline de intoleranţă care seamănă în inimile elevilor cruzime, ignoranţă şi prostie. Această campanie împotriva învăţământului religios vine de fapt pe un trend cât se poate de clar şi despre care am evitat mereu să vorbesc.
Astăzi, eşti foarte simpatic şi foarte cool dacă iei la mişto pe Iisus, pe Fecioara Maria, Biserica, Biblia ş.a.m.d. Ori de câte ori apare câte-un James Cameron sau un Dan Brown cu câte o şarlatanie anti-creştină, lumea cască gura ca la stomatolog. Trendul ăsta conţine un soi de plictiseală amestecată cu nesimţire. La ce bun să-ţi iubeşti aproapele, dacă nu poţi să faci sex cu el?... Sau la ce-ţi trebuie religie, când ai telefon mobil?... Sau la ce-ţi foloseşte Dumnezeu, dacă n-ai telefon mobil?... Ţinta finală nu sunt nişte manuale amărâte, ci însăşi religia pe care acest gen de metafizică al timpului nostru o dispreţuieşte profund.

o rezoluţie caraghioasă

2008-02-24T03:46:00.000-08:00

Izgonirea lui Adam şi a Evei din Rai (Hagia Sofia, mozaic).

Simpaticul Buciuman de la rezistenţa a lansat o petiţie pentru reintroducerea evoluţionismului în manualele şcolare. Chit că sunt prof de religie, respect iniţiativa şi consider şi eu că e regretabil faptul că o atât de populară teorie ştiinţifică (personal nu cred în ea, nu pot să cred, îmi este mai cu putinţă să cred în vreun basm, dar, evident, nu contează ce cred eu) nu este discutată în şcoală. Mai regretabilă chiar e scoaterea capitolului despre Dumnezeu din programa de filozofie. [Nu foarte gravă însă, ţinând cont de rolul (aproape nul) pe care îl are şcoala în informarea elevilor, în orice domeniu.]
Pe de altă parte însă, Buciuman ne-a trimis la o scrisoare deschisă a lui Remus Cernea care îi cere ministrului Adomniţei reintroducerea teoriei evoluţiei, invocând o rezoluţie a Consiliului Europei intitulată Pericolele creaţionismului în educaţie. Ce spune această rezoluţie?
- Creaţionismul este o credinţă, şi n-au ce căuta credinţele în ştiinţă. Deşi se vorbeşte de coexistenţa dintre ştiinţă şi credinţă, termenii nu sunt definiţi în nici un fel (art.1).
- Creaţionismul reprezintă o ameninţare la adresa drepturilor omului, de ce, nu ştim (art. 2).
- Creaţionismul este o făcătură americănescă, dar el şi-a întins tentaculele asupra întregii lumi (art. 3).
- Creaţioniştii pretind că ar mai putea exista şi alte teorii asupra originii vieţii decât evoluţia (art. 5).
- În capetele elevilor trebuie să fie clar ce e ştiinţă şi ce e credinţă (art. 7).
- Lupul creaţionist se prezintă uneori în chip de oaie evoluţionistă (art. 8).
- Ştiinţa se bazează pe dovezi irefutabile, revelaţia poate fi acceptată sau nu (art. 9).
- Dovezile creaţioniste sunt părelnic, iar nu realmente, ştiinţifice, în caz că există (art. 10).
- Nu putem combate sida fără o viziune evoluţionistă (art. 11).
- Creaţioniştii sunt toţi asociaţi cu extrema dreaptă şi cu mişcările extremiste (art. 13).
- Până şi vetuştii papi Benedict şi Ioan Paul II au fost de acord că evoluţia este „mai mult decât o ipoteză“ (art. 14).
Şi alte argumente ca acestea. Ei bine, lăsând la o parte modul de redactare, poate doamna Brasseur era într-o zi proastă, poate membrii Consiliului au fost atunci mai neinspiraţi, n-aş fi avut nimic împotrivă dacă asemenea lucruri ar fi fost scrise de vreo persoană particulară. Iar dacă acea persoană era vreun savant, jos pălăria, nu comentez nimic, să trăiţi. Dacă era o rezoluţie a CC al PCR, nu aş fi avut pretenţii. Însă acest mod, inchizitorial, de a stabili de la un nivel politic ce e ştiinţific şi ce nu, mi se pare o aberaţie. Şi de ce sunt eu fascist, extremist, fundamentalist, dacă încă mai continui să am reflecţii privitoare la originea cosmosului şi a omului, după ce Darwin mi-a explicat ce şi cum, de ce această reflecţie trebuie considerată dementă, periculoasă, incorectă politic, şi etichetată ca atare printr-un document politic, iarăşi, nu înţeleg.
Bun, să zicem că eu, necrezând în evoluţie, sunt într-o gravă eroare şi că e ca şi cum aş crede, spre exemplu, că doi ori doi fac paişpe. Cu ce deranjez Consiliul Europei afirmând acest lucru? Şi, dacă lucrurile sunt aşa de clare şi de ştiinţifice şi de bătute în cuie cu evoluţionismul, de ce nu se dă şi o rezoluţie privitoare la tabla înmulţirii? De ce tabla înmulţirii să nu se impună şi ea în conştiinţele oamenilor printr-o rezoluţie a unui for european? Unde mai pui că, uite, citind rezoluţia, am avut pe alocuri şi sentimentul ăla de déjà vu şi nu ştiu dacă am voie să am déjà vu. Cred că înţelepţii din Consiliul Europei trebuie să se pronunţe de urgenţă şi pe tema asta.

icoana Sfinţilor Trei Ierarhi

2008-01-30T04:26:00.000-08:00

Icoana Sfinţilor Trei Ierarhi ni-i arată, de la stânga la dreapta, pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi pe Sfântul Grigorie Teologul, cu înfăţişări sobre, distante şi tăcute. Alinierea celor trei mi se pare că reia, in ænigmate, aşezarea Celor Trei Persoane în celebra icoană a Treimii lui Rubliov. Sfântul Vasile stă pe locul Tatălui şi asta poate pentru că el a scris Omiliile la Hexaimeron, cel mai important comentariu patristic la Facerea lumii. Sfântul Ioan Gură de Aur ocupă locul Fiului, Logosul sau Cuvântul cum I Se spune în toată literatura teologică de la Evanghelia după Ioan încoace: ce poate fi gura de aur altceva decât o portavoce a Cuvântului dumnezeiesc? Iar Sfântul Grigorie Teologul, care a rămas vestit pentru cele cinci cuvântări teologice sau cele cinci cuvinte despre Dumnezeu - de unde şi supranumele -, stă pe locul pe care îl are, în icoana Sfintei Treimi, Duhul Sfânt, Cel Care cercetează şi cunoaşte adâncurile lui Dumnezeu (I Corinteni, II, 10-11).
Fiecare ţine Evanghelia în mână, cei trei fiind mari dascăli ai Bisericii şi propovăduitori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Cu toate astea, numai doi dintre cei trei ne binecuvintează. Să fie o greşeală a pictorului? Eu zic că nu.
Putem invoca un motiv de ordin istoric pentru care Sfântul Grigorie Teologul nu ne binecuvintează. El a fugit de preoţie şi a fost ales peste voinţa sa arhiepiscop al Constantinopolei şi pus să prezideze Sinodul II ecumenic din 381. Scârbit de certurile dintre episcopi şi de invidia celorlalţi [1], a demisionat şi s-a retras la Nazianz. Pe de altă parte însă, putem să ne gândim şi la o motivaţie teologică. Aşa cum am opinat, poziţionarea celor trei este o reflecţie a felului în care sunt poziţionate Persoanele Treimii. Sfântul Ioan Hrisostomul nu binecuvintează la fel ca Sfântul Vasile. Fiind pe locul Fiului, el ne transmite prin binecuvântarea sa, abrevierea numelui Iisus Hristos în greacă: IC XC (a se observa poziţia degetelor); oare nu Ioan Gură de Aur e cel care a zis: „Înviat-a Hristos şi iadul a fost nimicit. Sculatu-s-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slavă şi stăpânire în vecii vecilor. Amin!“ [2]. La Sfântul Vasile, binecuvântarea, compusă dintr-o cruce şi împreunarea a trei degete, simbolizând Treimea, vrea să spună: Izvorul Treimii celei mai presus de fire, „Tatăl luminii celei adevărate, Cel ce a împodobit ziua cu lumină cerească, Cel ce a luminat noaptea cu strălucirile focului, Cel ce a pregătit odihna veacului ce va să fie cu lumină spirituală şi fără de sfârşit, să vă lumineze ininile voastre cu cunoştinţa Adevărului, să păstreze viaţa voastră fără poticneli, dându-vă să umblaţi ziua cu bun chip, să străluciţi ca soarele în strălucirea Sfinţilor spre laudă mie în ziua lui Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin.“ [3]
Duhul Sfânt, prin Grigorie de Nazianz, binecuvintează şi El, dar fără un semn exterior: mâna aşezată pe carte indică pe Duhul Sfânt coborât la Botezul Domnului peste Iisus Hristos şi la Cincizecime peste Sfinţii Apostoli, imagini prototipice pentru modul în care Duhul învesteşte „apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori şi învăţători“, cum spune Sfântul Grigorie, citându-l pe Apostolul Pavel (Efeseni IV, 11). [4]
A mai rămas un singur aspect nelămurit, dar cred că v-aţi dat seama singuri: de ce Sfântul Ioan Gură de Aur este singurul a cărui mână stângă iese în evidenţă? Din simplul motiv că Iisus Hristos este Singurul Ipostas al Treimii Care are două firi: dumnezeiască şi omenească.
Aşadar, opinia mea este că intenţia iconarului a fost să-i zugrăvească pe cei trei mari teologi ca pe o oglindă a Treimii. Nu ştiu însă de ce părere sunt erminiile...

1. Încă înainte să fie făcut preot zicea: „Nu mă tem de războiul ce ni-l dau duşmanii din afară, nici de fiara care s-a ridicat acum împotriva Bisericilor“ (metaforă care îl desemna pe Iulian Apostatul)... „Dar împotriva războiului dintre creştini nu ştiu ce să fac, ce ajutor să găsesc, ce cuvânt înţelept, ce har!“ (Despre fuga din Pont, în Sfântul IOAN GURĂ de AUR, Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Sfântul EFREM SIRUL, Despre preoţie, Traducere şi note de Dumitru Fecioru, Editura Σοφια, Bucureşti, 2004). Sau, în altă parte: „Înjuraţi-mă, fiţi bucuroşi, bateţi din picioare, înţelepţilor: cântaţi eşecurile mele în adunările voastre, în beţiile şi de la tribunele voastre” (Pr. Eduard-William Fărtan, Grigorie şi depresiile roditoare).
2. Sfântul IOAN GURĂ de AUR, Predica de Paşti.
3. Sfântul VASILE cel MARE, Omilii la Hexaimeron, Traducere şi note de Pr. D. Fecioru, Editura Σοφια, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 58-59.
4. Sfântul GRIGORIE de NAZIANZ, Cele cinci cuvântări teologice, Traducere de Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 115.

Sfântul Maxim Mărturisitorul: Despre Turnul Babel

2008-01-21T04:29:00.000-08:00

Turnul Babel (Pieter Brueghel cel Bătrân, c. 1563).

Q: Către cine a spus Dumnezeu: „Veniţi să ne coborâm şi să amestecăm limbile lor?“ (Facerea XI, 7)

A: Sfânta Scriptură închipuie pe Dumnezeu după dispoziţia aflătoare în cei cărora le poartă de grijă. Astfel e numit şi leu şi pardos şi panteră şi om şi bou şi oaie şi soare şi stea şi duh şi alte lucruri nenumărate, Dumnezeu nefiind nici una din acestea, dar fiind cugetat potrivit cu forţa şi cu însuşirea pe care o reprezintă fiecare din acestea. Arătându-se de pildă lui Avraam, care era desăvârşit în cunoştinţă, Dumnezeu l-a învăţat că în raţiunile unităţii se cuprinde raţiunea imaterială a Treimii. Acestea pentru faptul că Avraam ieşise cu mintea total din materie şi din formele ei. De aceea i S-a arătat ca trei şi i-a vorbit ca unul. (Facerea XIX, 1) Iar lui Lot, care nu-şi curăţise încă mintea de compoziţia corpurilor alcătuite din materie şi formă şi credea că Dumnezeu este numai Făcătorul lumii văzute, i S-a descoperit în chip de doime, nu de treime, indicând, prin formele în care S-a îmbrăcat, că mintea pe care voieşte să o înveţe încă n-a ieşit din materie şi formă. Astfel, dacă ai pătrunde cu pricepere raţiunile fiecărui loc în care Scriptura înfăţişează în chip felurit pe Dumnezeu, ai afla drept cauză a schimbării continue a înfăţişărilor Lui, dispoziţia celor cărora le poartă de grijă.
În cazul de faţă, cei ce zideau turnul porniseră mai înainte din ţara de la răsărit a luminii, adică de la cunoştinţa unică şi adevărată despre Dumnezeu, şi veniseră în pământul Senaar, care se tălmăceşte „dinţii blestemaţi“, căzând în tot felul de păreri despre dumnezeire. Aici adunând toate părerile, ca pe nişte cărămizi, se apucaseră să zidească, asemenea unui turn, necredinţa politeistă. Din această pricină, pe drept cuvânt Dumnezeu, Care risipeşte unitatea conglăsuirii păcătoase a oamenilor rătăciţi, Se numeşte aici pe Sine plural, dupa dispoziţia lor, care era împărţită şi împrăştiată în nesfârşite păreri. Prin aceasta arată că, fiind unul, în ei s-a împărţit în mulţi. Acestea o arată şi în cazul lui Adam, zicând: Iată Adam s-a facut ca unul din noi (Facerea III, 22). Aşadar, potrivit cu starea de fiecare dată a omului, Dumnezeu e înfăţişat de Scriptură sau la plural sau ca unitate.
Iar la întrebarea, cu cine stă de vorbă Dumnezeu, se poate răspunde că este obiceiul Scripturii să înfăţişeze sfaturile negrăite şi ascunse ale lui Dumnezeu în chip trupesc, ca noi să putem înţelege cele dumnezeieşti cu ajutorul cuvintelor şi glasurilor care ne sunt familiare, căci în Sine Dumnezeu este Minte necunoscută, Cuvânt negrăit şi Viaţă necuprinsă; El nici nu grăieşte, nici nu se lasă grăit, fiind Însuşi Cuvântul si Însuşi după fiinţă. Dacă vom înţelege astfel graiurile dumnezeieştilor Scripturi nu ne vom poticni în nici un cuvânt din cele scrise, pe motiv de întunecime.
Dar cineva ar putea spune că în nici un caz numărul plural în legatură cu Dumnezeu nu se află în Scriptură într-un sens ireproşabil. Şi spre întărirea părerii sale ar putea aduce cuvântul: Şi a zis Dumnezeu: Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră (Facerea I, 26), declarând că prin acest cuvânt nu putem să înţelegem că Scriptura introduce ideea politeistă. La aceasta răspundem: Când Sfânta Scriptură vorbeşte de Dumnezeu la plural, adresându-se în chip evlavios celor evlavioşi, o face pentru a indica cele trei ipostasuri; ea înfăţişeaza adică în chip tainic modul existenţei Treimii atotsfinte, fără de început şi de o fiinţă, dat fiind că atotslăvita, închinata şi atotlăudata Treime a ipostasurilor este cea mai deplină unitate după fiinţă. Căci Dumnezeul nostru este unitate în Treime şi Treime în unitate. Când însă vorbeşte despre Dumnezeu la plural către cei necredincioşi, osândeşte falsa idee despre dumnezeire a acestora, căci aceştia socotesc că deosebirea caracteristicilor personale este fiinţială, nu ipostatică. Iar gândind astfel dumnezeirea, a vădit că susţin rătăcirea politeistă.
Iar daca nu-i vom convinge spunând aceasta, vom face pe placul Duhului şi a celor ce iubesc pe Duhul, ocolind vrajba şi înţelegând Sfânta Scriptură în acord cu dânşii. Vom zice deci şi noi că ea înfăţişează pe Preasfânta Treime, Să facem pe om (căci existenţa celor create este opera Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt), alteori ca răsplatitoare a celor ce vieţuiesc întru evlavie ascultând de legile ei, sau ca providenţiatoare a celor ce au primit existenţa de la ea, precum S-a arătat lui Avraam ca trei şi i-a vorbit ca unul, şi alteori ca pedepsitoare, sau ca judecătoare a celor ce au călcat legile firii, ca atunci când zice: Coborându-ne, să amestecăm limbile lor. Căci Treimea cea sfântă şi de o fiinţă nu a creat numai făpturile, le şi susţine şi împarte fiecăreia darurile Sale dupa vrednicie. Pentru că, fiind ea un singur Dumnezeu, creator după fire, este şi providenţiatoarea şi judecătoarea celor făcuţi de ea. Căci precum este comun Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt a crea, tot aşa le este comun şi a judeca şi providenţia cele create.

Din Răspunsuri către Talasie, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. III, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, p. 119-122.

Sfântul Antonie cel Mare

2008-01-17T04:31:00.000-08:00

La tentación de San Antonio (Salvador Dalí, ulei pe pânză, 1946).

Deşi primul pustnic creştin despre care avem cunoştinţă (în înţelesul actual al termenului şi în respect pentru cronologie) este un anume Pavel Tebeul, „Părintele monahismului“ (sau „Părintele părinţilor“, „avva avvilor“) a fost considerat Sfântul Antonie cel Mare. Supranumele este justificat în special de faptul că, spre deosebire de Pavel Tebeul, Antonie a avut foarte mulţi fii duhovniceşti, ba chiar am putea spune că a stat la rădăcina unui întreg arbore genealogic spiritual.
Biografiile sale o au la bază pe cea scrisă de Sfântul Atanasie, la numai un an de la moartea Sfântului Antonie. Celebrul autor patristic ţine să ne convingă de veridicitatea celor scrise de el: „L-am urmărit nu puţină vreme din atât de mare apropiere, încât îi turnam şi apa pe mâini când se spăla. Dar am avut întotdeauna grijă de adevăr. Căci n-am voit nici să audă cineva ceva mai mult decât a fost şi, prin aceasta, să se primejduiască să nu creadă, nici să afle mai puţin decât se cuvine şi prin aceasta să dispreţuiască pe om“ (Sfântul Atanasie, Viaţa Sfântului Antonie, în Scrieri, vol. II, traducere Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 191sq.; din acelaşi volum sunt luate şi citatele următoare).
Potrivit acestei biografii, Sfântul Antonie „a fost de neam egiptean, din părinţi de neam bun“ şi creştini. De mic mergea la biserică şi nu-i plăcea să înveţe carte. La 18 sau 20 de ani moartea părinţilor îl lasă singur cu o soră foarte mică. Versetele Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer (Matei XIX, 21) şi Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale (Matei VI, 34), auzite la biserică, sunt cele care îl conving să-şi dăruiască averile, să-şi încredinţeze sora unui aşa-zis „aşezământ de fecioare“ şi să-şi înceapă viaţa ascetică „în faţa casei“, asta din cauză că „încă nu erau în Egipt sălaşuri dese de retragere (mănăstiri), nici nu ştia monahul de pustia îndepărtată, ci oricine voia să ia aminte la sine se mulţumea să se nevoiască singur, nu departe de satul său“.
Această nevoinţă consta în rugăciune, lucrul mâinilor şi meditaţie asupra Scripturii, îndeletniciri devenite clasice pentru monahism. „Priveghea atât de mult, că de multe ori petrecea toată noaptea fără să doarmă (...) Mânca o singură dată pe zi, după apusul soarelui. De multe ori se întâmpla să mănânce şi numai o dată la două zile, iar de multe ori la patru. Iar mâncarea lui era pâine şi sare; şi băutura numai apă. De carne şi vin e de prisos a vorbi, când nici la alţi sârguitori nu se afla aşa ceva. Pentru dormit se îndestula cu o rogojină. Dar de cele mai multe ori se întindea pe pământ“.
Începe acum confruntarea cu duhurile rele, care îi va inspira pe Flaubert, Bosch sau Dalí. Prima biruinţă consemnată de Sfântul Atanasie în contul Sfântului Antonie este împotriva demonului curviei, care, apărând în chipul unui copil negru, a fost alungat de ascet prin cuvintele: „Eşti vrednic de mult dispreţ, căci eşti negru la minte şi ca un copil nevolnic“.
Compania sătenilor nu era însă tocmai prielnică pentru viaţa pe care dorea să o ducă Sfântul Antonie, de aceea el s-a stabilit „la mormintele ce se aflau departe de sat şi, rugând un cunoscut să-i aducă mai multe zile pâinea trebuitoare, a intrat într-unul din morminte şi, închizând uşa, a rămas singur“.
De la 35 de ani, Antonie a trăit într-unul din munţii nisipoşi din dreapta Nilului, în regiunea Pispir, unde, timp de 20 de ani, a stat fără a fi văzut, după care, „voind mulţi să-l urmeze şi venind şi forţând uşa (...), Antonie a ieşit ca dintr-un altar în care se afla scufundat în taine şi era purtat de Dumnezeu“, începând să predice şi determinând pe mulţi „să aleagă viaţa monahicească şi aşa s-au ivit în munţi locaşuri de vieţuire singuratică (mănăstiri) şi pustia s-a umplut de monahi“. Rufinus al Aquileii dă nişte date privitoare la numărul acestor monahi (3000 în Tebaida, de exemplu), dar probabil că sunt nişte cifre exagerate.
De prigoana declanşată de împăratul Maximinus (308-313), Antonie a scăpat ca prin urechile acului, impunându-şi personalitatea asupra judecătorilor, deşi „voia şi el să se facă martir“.
Mai târziu, „văzându-se tulburat de mulţi“, Antonie a căutat iarăşi singurătatea şi, vrând să plece din Tebaida, a auzit un glas: „Antonie, unde pleci şi de ce?“ Sfântul a spus ce avea pe suflet şi că oamenii îi cer „lucruri peste puterea sa“. Glasul însă i-a răspuns: „Fie că te vei urca la Tebaida, fie că te vei coborî în câmpul de păşuni, vei avea o oboseală şi mai mare, sau îndoită. De voieşti să te linişteşti cu adevărat, urcă în pustia cea mai dinlăuntru“. Astfel încât Antonie s-a stabilit în mijlocul pustiei din preajma Mării Roşii.
Tot în Tebaida de sus, Sfântul Antonie a şi murit, la 105 ani, în 356, „rămas în toate cu sănătatea nevătămată. Avea ochii limpezi şi întregi şi vedea bine. Nu-i căzuse nici un dinte, ci doar pe lângă gingii, îi erau tociţi de bătrâneţe înaintată. Rămăsese cu mâinile şi picioarele tefere şi arăta mai neveştejit şi mai viguros decât toţi cei ce se folosesc de multe feluri de mâncare, de băi şi de veşminte felurite“.
Părintele Nicolae Steinhardt arată că „din viaţa Sfântului Antonie cel Mare... se cuvine a extrage două învăţăminte de cea mai mare însemnătate pentru orice creştin, fie el călugăr ori simplu mirean. Cel dintâi învăţământ: prin luptă şi rezistenţă se ajunge la constatarea faptului că toate marile ispite, în ciuda caracterului tragic şi iremediabil în care încearcă Satana să le înveşmânteze şi virulenţei ce izbuteşte să le confere, nu-s nimic alta decât fum şi amăgiri, aburi şi iluzii... A doua mare învăţătură de preţ a pustnicului egiptean este că adevăratul monah ori autenticul mirean creştin nu poate fi niciodată supărat, acru, încruntat, bosumflat, mahmur, îmbufnat, botos. Vieţile Sfinţilor... ne spun că (Antonie) «nu era ca un crescut în munte şi îmbătrânit acolo, având obicei sălbatic, ci era vesel, blând şi politicos»“ (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, p. 99-101).

Sfântul Andrei şi tradiţiile româneşti

2007-11-30T04:33:00.000-08:00

Sfântul Andrei (a cărui biografie o aflaţi pe site-ul care îi este dedicat) este una din figurile cele mai proeminente ale folclorului „creştin“ românesc. Apostolul românilor este implicat în tot soiul de legende şi tradiţii care nu au prea mare legătură cu biografia sa adevărată.
O legendă cosmogonică istoriseşte că la început „Dumnezeu era salta-singurel şi se plimba cu corabia deasupra apelor, iar vâslaş avea un îngerel, pe care-l chema Andreiu. Fiindcă acest Andreiu se crezuse a fi tot aşa de puternic ca şi Dumnezeu, acesta, supărat, l-a azvârlit în apă; apoi dintr-o bucăţică de mâl, ras de pe aripa corăbiei, făcu o turtişoară. De aci scoase pe Andreiu de-i porunceşte să tragă înspre răsărit şi astfel din acea turtişoară s-a întins pămîntul. Iar îngerul cel sămeţ tot trăgând dedesupt în apă s-a pomenit că de atunci şi până azi ţine, sărmanul, fundul pământului pe capul lui“ (Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult după credinţele poporului român, Librăria Socec & Comp., Bucureşti, 1913, pp. 7, 25). Identitatea dintre Andrei şi Lucifer este aici de ordinul evidenţei, mai ales că familia de legende din care face parte această istorioară prezintă de regulă ca pereche primordială pe Dumnezeu şi dracul - aka Fârtatul şi Nefârtatul.
Asocierea amintită nu e un accident. Sfântul Andrei este în folclor „mai-marele strigoilor“ şi „patronul lupilor“. Se spune, de exemplu, că, de Sfântul Andrei, lupul „al cărui gât este ţeapăn, în această zi primeşte darul de a şi-l îndoi. Este sprinten şi, prin urmare, nimic nu i-ar scăpa dinaintea lui. De aici, credinţa haţegană că în ziua de Sânt-Andrei îşi vede lupul coada“ (Tudor Pamfile, Sărbătorile la Români, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, pp. 224-225).
Noaptea de Sântandrei, bună de făcut şi desfăcut vrăji, poartă sugestivul nume de „Noaptea Strigoilor“, când Strigoii vii îşi părăsesc trupurile, iar cei morţi sicriele, pentru a-şi face de cap în orice casă care nu duhneşte a usturoi. Această noapte ia uneori proporţii valpurgice, dracii (sau strigoii) adunându-se „precum credincioşii la hram“ în biserici ruinate, unde trag până şi clopotele şi îşi ţin Sabatul (I. Muşlea, O. Bârlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 407; Marcel Olinescu, Mitologie românească, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, p.40; Tudor Pamfile, Sărbătorile la Români, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, pp. 219-230; Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, pp. 5 sq., 137, 175).
Vrăjile de dragoste sunt numeroase şi par să bată orice recorduri în materie de absurditate: „Fata aşează în odaie o masă cu două tacâmuri şi cu toate cele trebuincioase. Către miezul nopţii bate în uşă şi zice:

Urs, ursitorul meu,
Ca-i dat de la Dumnezeu,
Vin de stăi cu noi la masă!

şi de îndată iese ursitorul ca din pământ, se pune la masă lângă fată, mănâncă din bucatele ce mănâncă şi ea, bucate cari trebuie făcute cu usturoi păzit înspre sf. Andrei. Se zice că uneori ursitorul îşi lasă un semn înainte de a se duce“ (Tudor Pamfile, Dragostea în datina tineretului român, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 103).
Am dat şi referinţele pentru ca, în caz că există curioşi, ei să se poată documenta la bibliotecă mai amplu despre aceste credinţe. Am pomenit de aceste tradiţii ca de o ilustrare a două lucruri.
I. Condiţia de privilegiat a sfântului în mitologie, remarcată şi de excepţionalul folclorist Tudor Pamfile, la care am tot făcut trimitere. Pamfile observă cu îndreptăţire că „martiriul pentru dreapta credinţă, după socotinţa poporului, este puţin lucru, pentru a da dreptul unei veneraţiuni“ (Tudor Pamfile, Sărbătorile la Români, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p. 403). Poporul are nevoie de miracol şi de excepţional. La ce foloseşte propovăduirea Evangheliei sau fie şi scaunul patriarhal al Constantinopolului, pe care tradiţia apuseană i-l acordă Sfântului Andrei? Evident că funcţia de patron al strigoilor şi lupilor fac CV-ul Sfântului mult mai interesant. Spune sinaxarul că Andrei e cel întâi-chemat? Îl citează Acatistul pe Sfântul Andrei, care spune (în Evanghelie) aflat-am pe cel dorit? (cf. Ioan I, 41). Să nu ne imaginăm că trebuie să rămânem la sensul literal. Avem la dispoziţie
II. Transliterarea mitică a hagiografiei creştine, cu metodele ei „trădătoare“. Deconstrucţia, diferanţa, urma etc., sistematizate de post-modernism, se referă în realitate la proceduri străvechi de interpretare a unui text. Este clară legătura dintre citatul amintit din Acatist şi vrăjile de dragoste din noaptea Sfântului Andrei, după cum şi condiţia sa de întâi-chemat (Protoclet, Πρωτόκλητος) este uşor de asociat cu istorioara în care Sfântul Andrei e actor cosmogonic, sub chipul „îngerelului Andreiu“ (s-ar putea să se fi făcut uz de diferanţa Protoclet-Proclet; termenul ultim a căpătat pe filieră slavonă - bogomilă? - conotaţii nasoale şi a ajuns să-l desemneze pe necuratul însuşi).

Alexander Schmemann: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

2007-11-21T04:36:00.000-08:00

Icoană praznicală (Novgorod, sec. XV).

Pare să fi trecut o veşnicie şi totuşi nu e atât de departe vremea când viaţa era marcată de sărbătorile religioase. Deşi toată lumea venea la biserică, nu toată lumea, fireşte, cunoştea cu precizie înţelesul fiecărei sărbători. Pentru mulţi, poate chiar pentru majoritatea, sărbătoarea era mai presus de toate o ocazie de a dormi pe săturate, de a mânca bine, de a bea şi a se destinde. Şi totuşi, cred că fiecare persoană simţea, chiar dacă nu conştientiza pe deplin, că la fiecare sărbătoare ceva transcendent şi strălucitor invada viaţa, aducând întâlnirea cu lumea unor realităţi diferite, amintirea a ceva uitat, ceva dizolvat în rutina, deşertăciunea şi osteneala vieţii de zi cu zi.
Luaţi pur şi simplu numele sărbătorilor: Intrarea în Templu, Crăciunul, Epifania, Întâmpinarea, Schimbarea la Faţă. Aceste cuvinte singure, în solemnitatea lor, în irelaţionarea lor cu viaţa cotidiană şi în frumuseţea lor misterioasă, trezeau o memorie uitată, invitau, arătau ceva. Sărbătoarea era un soi de suspin nostalgic după o frumuseţe pierdută dar care te cheamă la ea, un suspin după un alt mod de viaţă.
Lumea noastră modernă, însă, a devenit monotonă şi fără sărbătoare. Chiar sărbătorile noastre lumeşti sunt incapabile să ascundă cenuşa ce s-a depus, de tristeţe şi disperare, fiindcă esenţa celebrării este această pătrundere, această experienţă a răpirii într-o realitate diferită, într-o lume a frumuseţii spirituale şi a luminii. Dacă, însă, această realitate nu există, dacă, fundamental, nu este nimic de celebrat, atunci nici un fel de înălţare artificială nu va putea crea o sărbătoare.
Avem acum sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Subiectul ei e foarte simplu: o fetiţă e adusă de părinţii ei la templul din Ierusalim. Nu e nimic remarcabil în mod special în asta, căci la acea vreme era un obicei general acceptat şi mulţi părinţi îşi aduceau copiii la templu ca semn al punerii lor în contact cu Dumnezeu, al încredinţării lor către ultimul scop şi înţeles, al iluminării lor lăuntrice prin participarea la lumina celei mai înalte experienţe.
Dar cu această ocazie, după cum ne relatează slujba zilei, ei au condus copilul către Sfânta Sfintelor, către locul unde nimănui, cu excepţia preoţilor, nu îi era permis să intre, către altarul mistic al templului. Numele fetiţei era Maria. Ea este viitoarea mamă a lui Iisus Hristos, Cel prin Care, după cum cred creştinii, Dumnezeu Însuşi a venit în lume ca să Se unească cu neamul omenesc, să-i împărtăşească viaţa Sa şi să-i descopere conţinutul ei divin. Iar acestea sunt doar nişte poveşti frumoase? Sau ni se dă şi ni se dezvăluie ceva aici, ceva cu referire directă la viaţa noastră, care poate că nu se poate exprima în limbajul cotidian omenesc?
Era acel magnific, imens, solemn templu, slava Ierusalimului. Şi timp de secole fusese rânduit ca înlăuntru, dincolo de zidurile groase, să nu poată să intre decât o persoană în contact cu Dumnezeu. Acum însă, preotul o ia pe Maria de mână, o conduce în cea mai sfântă parte a Templului şi noi cântăm „Preacurata Biserică a Mântuitorului... se aduce în casa Domnului“*. Mai târziu, Hristos în Evanghelii va spune Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica dar, după cum adaugă Evanghelistul, El vorbea despre templul trupului Său (Ioan II, 19-21).
Înţelesul tuturor acestor evenimente, cuvinte şi amintiri este simplu: de acum încolo omul însuşi devine templu. Nu templul de piatră, nu altarul, ci omul - sufletul lui, trupul şi viaţa - este inima sfântă şi dumnezeiască a lumii, sfânta sfintelor ei. Un templu, Maria - viu şi uman - este adus într-un templu zidit din piatră şi, prin aceasta, îi aduce la desăvârşire semnificaţia şi înţelesul.
Cu acest eveniment religia, şi cu atât mai mult viaţa, trece printr-o completă schimbare de balanţă. Vine acum în lume o învăţătură care nu pune nimic mai presus de om, căci Dumnezeu Însuşi ia chip omenesc spre a descoperi vocaţia şi sensul omului ca divine. Începând din acest moment omul e liber. Nimic nu-i mai stă împotrivă, fiindcă întreaga lume e a lui, ca dar de la Dumnezeu spre a-şi împlini destinul dumnezeiesc.
Din clipa în care Fecioara Maria a intrat în Sfânta Sfintelor, viaţa însăşi a devenit Templul. Iar când celebrăm Intrarea ei în Templu, celebrăm sensul divin al omului şi strălucirea chemării sale de sus. Acestea nu pot dispărea şi nu se pot dezrădăcina din memoria omului.

* Condacul Intrării în Biserică a Maicii Domnului:

Preacurata Biserică a Mântuitorului, cămara cea de mult preţ şi Fecioara, sfinţită vistierie a slavei lui Dumnezeu, astăzi se aduce în casa Domnului, împreună aducând darul Duhului lui Dumnezeu; pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu; aceasta este cortul cel ceresc.

trad & adaptare: radugo după textul englez.

Părintele Galeriu: Învierea fiicei lui Iair

2007-10-29T04:40:00.000-07:00

Învierea fiicei lui Iair (copie după o icoană de la Kariye Camii, Istanbul).

Evanghelia, vestea cea bună a lui Hristos, Domnul nostru, ne arată că nici boala, nici moartea, nu sunt fireşti, nu sunt de la Dumnezeu: sunt împotriva firii. Fiul lui Dumnezeu a venit tocmai pentru a izbăvi lumea de aceste urgii. Câtă încredere, speranţă, dobândeşte omul credincios, omul în Hristos, ştiind că aceste puteri ale răului pot fi învinse. Cu certitudine va veni vremea pe care Scripturile o numesc „Împărăţia lui Dumnezeu“ - când boală şi moarte nu vor mai fi. Noi luptăm de pe acum împotriva lor şi semne ale biruinţei obţinem, mai mult sau mai puţin. Dar, în Hristos, această Împărăţie a lui Dumnezeu, a vieţii desăvârşite, a şi început.
Se întorcea Mântuitorul din ţinutul Gadarenilor, unde vindecase pe un demonizat. Şi, sosit în Capernaum, iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte (Luca VIII, 41-42). Iair era o căpetenie a lui Israel în Capernaum, mai-marele sinagogii şi, de bună seamă, fariseu membru al unei grupări potrivnice lui Iisus. Totuşi, cu unicul său copil bolnav pe moarte, se înclină şi vine la Iisus, vine în genunchi înaintea Lui, îi cere ajutor. În faţa durerii, a situaţiilor-limită, dezbinările dispar. De altfel, motivele dezbinării sunt la suprafaţa vieţii, superficiale. Adâncul ne cheamă la unitate. Dacă răul care ne dezbină ar fi ultima noastră adâncime, atunci nu ar mai fi salvare. A fi numai în dezbinare înseamnă a rămâne superficial. Iisus Hristos este în lume prezenţa Adâncului. Şi precum zice Psalmistul: adânc pe adânc cheamă (Psalm XLI, 1). Iair face apel la această Prezenţă. Este la capătul speranţei lui. Şi numai cel ce nu a ajuns la capăt se întoarce înapoi; nimani din cei ce au ajuns nu s-a mai întors, pentru că a primit Darul.
Dar pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei (vs. 42-44). Precum ne încredinţează cercetătorii, sărmana bolnavă era de neam grec de prin părţile Cezareii lui Filip şi se numea Veronica. Suferinţa îi cerea multă sfială. Apropiindu-se cu smerenie, neobservată, cu credinţa de acum unică, numai în Hristos, se atinge de veşmântul trupului Său dumnezeiesc şi curgerea sângelui ei se opreşte.
Lui Iisus însă, Dumnezeu şi Om, nu-I rămâne nimic neobservat. El întreabă de îndată: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. (vs. 45-48)
Deci la întrebarea Mântuitorului: Cine s-a atins de Mine?, Petru răspunde: mulţimea, cu îmbulzeala ei, masa care adesea anulează şi striveşte persoana. Altfel spus, toţi s-au atins. În realitate, numai această femeie se atinsese de Iisus. Numai ea împlinise o întâlnire personală. Şi în strigătul ei, neauzit de mulţime, dar auzit de Iisus, i s-a răspuns: puterea divină din trupul lui Hristos s-a revărsat în trupul ei bolnav şi rana i s-a închis. De-a lungul timpului Evangheliei Harului până azi nu a rămas vreodată vreun suspin ca la ei fără de răspuns. Dumnezeu nu rămâne dator. Şi fiecăruia din cei ce I-au primit darul, Hristos îi dă curaj dumnezeiesc: Îndrăzneşte, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace (vs. 48).
Încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. După întâlnirea cu boala, vin şi solii morţii; una după alta. Cum se ivesc şi se înlănţuie durerile lumii! Pentru toate, în credinţă, începe leacul divin: Nu te teme, îi spune Iisus; crede numai Şi în faţa ta se află viaţa, principiul ei, iubirea desăvârşită care alungă frica (I Ioan IV, 18), implicit frica morţii.
Atunci Iisus venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. (vs. 51-55) Au rămas în casă tatăl, mama copilei şi cei trei ucenici „de taină“ ai lui Iisus. Cuvântul Mântuitorului: Nu a murit, ci doarme dezvăluie un înţeles adânc. Cei de faţă râdeau ştiind că a murit, dar în Sfânta Scriptură este deosebire între moarte şi moarte. Despre Sfântul Arhidiacon şi întâi mucenic Ştefan, ucis cu pietre, Sfânta Scriptură spune că „a adormit“ (Fapte VII, 60). Despre Anania, Safira, Irod care s-au săvârşit păcătuind ni se spune că „au murit“ (Fapte V, 5-10, XII, 23). Mântuitorul cu mâna Lui ziditoare prinde mâna celei adormite „în nădejdea învierii“ şi rosteşte: Copilă, scoală-te. Duhul, sufletul ei nemuritor, se întoarce la porunca lui Dumnezeu, însufleţind iarăşi trupul. Şi ca un semn pentru toţi că a înviat, porunceşte să i se dea să mănânce.
În final, la uimirea părinţilor, Iisus porunceşte să nu spună nimănui ce s-a făcut (vs. 56). Faptele divine se săvârşesc fără zgomot. De aceea s-a şi spus pentru oricine: „zgomotul face puţin bine, iar binele face puţin zgomot“.
Iar acum să observăm, să mai punem la inimă că, dacă înainte de aceste fapte ale Evangheliei de azi cu vindecarea femeii şi învierea copilei lui Iair, Iisus izgonise duhurile rele din demonizaţii din Gadara (Matei VIII, 28), iar încă mai înainte liniştise furtuna pe mare la strigătul ucenicilor: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim (Luca VIII, 24), atunci inima noastră spune: Doamne, tu eşti cu adevărat bucuria, speranţa, mântuirea noastră, nu există pentru tine urgie, calamitate de nebiruit. Întru Tine numai binele, adevărul, viaţa sunt de neînvins. Amin.

Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii (România liberă, 1991).

Părintele Galeriu: Demonizatul din ţinutul Gherghesenilor

2007-10-21T04:41:00.000-07:00

Vindecarea unui posedat (miniatură, mănăstirea Notre-Dame de Fontevrault, sec. XIII).

Este boală şi suferinţă în trup; este boală şi suferinţă în suflet. Dar poţi pătimi în trup fără ca sufletul să fie bolnav. Sufletul, atunci, doar compătimeşte cu trupul. Se roagă şi cugetă mai adânc la rostul vieţii. Şi, mistuindu-se mustul cărnii, poftele firii vechi slăbesc, iar duhul poate prinde aripi. Cine a suferit cu trupul, zice Apostolul, a isprăvit cu păcatul (I Petru IV, 1). Dar când sufletul este bolnav, întreaga făptură - suflet şi trup - pătimeşte. Făptura e rănită în fiinţa ei intimă. Supravieţuieşte ca şi dezrădăcinată, haotic, fără punctul de sprijin şi de ţel, de ideal, de sens; fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume (Efeseni II, 12). Aceasta este căderea cea mai adâncă. Despre o asemenea suferinţă ne vorbeşte Sfânta Evanghelie a acestei Duminici.
Mântuitorul cu ucenicii au ajuns, în vremea aceea, cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte (Luca VIII, 26 sq.) - Sfântul Evanghelist Marcu descrie încă şi mai amănunţit suferinţa celui stăpânit de demon. El îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanţuri, pentru că de multe ori fiind legat în obezi şi lanţuri, el rupea lanţurile, şi obezile le sfărâma, şi nimeni nu putea să-l potolească; şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre (Marcu V, 3-5).
Sărmanul om „îşi avea locuinţa în morminte“; duhul rău îl ducea în lumea morţii, a despărţirii de Izvorul vieţii, „spre nefiinţă“, de unde ne-a scos Dumnezeu. Umbla gol, fără har şi fără ruşine. Era mânat de un demon în pustie, departe de oameni, în toţi văzând nişte duşmani. Iar când era legat sfărâma lanţurile şi obezile. Puterea lui se manifesta în sfărâmare, în distrugere.
Nimeni nu cuteza să-l mai întâmpine. Nimeni dintre oameni nu-l mai putea ajuta. Şi mai mult, nici el nu se mai putea ajuta, pentru că altul, demonul, pusese stăpânire pe el. Şi totuşi este Cel ce poate mântui, Cel ce scoate din întuneric şi din umbra morţii (cf. Luca I, 79). Iisus nu Se teme. El vine spre cel posedat. A fost trimis „pentru dezrobire“ (cf. Luca IV, 18). Şi omul, deşi cu duh necurat, văzându-L de departe pe Iisus, aleargă şi I se închină. Dar strigă: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti (Marcu V, 7, cf. şi Luca VIII, 28). Demonul Îl recunoaşte pe Dumnezeu. Numai pe victime, pe oameni, îi pune să-L tăgăduiască. Şi te înspăimântă plânsul lui: Nu mă chinui (Luca VIII, 28). Cum? Dumnezeu, prezenţa Lui chinuieşte? Oarecine dintre filozofii acestei lumi îşi zicea într-o vreme: „Întrucât Dumnezeu există, eu nu sunt liber“. - La ce fel de libertate gândea el: a eului luciferic, a trufiei şi slavei deşarte a patimilor ucigătoare? Doar adevărul ne face liberi (Ioan VIII, 32). În Duhul Sfânt al iubirii şi adevărului e libertate. Duhul demonic subjugă.
Mântuitorul atunci porunceşte: Ieşi duh necurat şi întreabă: Care-ţi este numele? Le-a zis: Legiune este numele meu. Căci demoni mulţi intraseră în el. (Luca VIII, 30, Marcu V, 8-9). Corpurile de armată romane purtau numele de legiuni. Localnicii aveau mereu imaginea tristă a acestor ostaşi - ostili - care îi stăpâneau cu silă şi durere. Sărmanul demonizat cum simţea că-l stăpânesc şi-l luptă duhurile rele ca şi o oştire de năvălitori, şi-l alungă prin pustie, fără ţintă, fără sens al existenţei. Ce sens divin să afli în setea nepotolită de cucerire şi înrobire şi cum să-ţi stăpâneşti mânia, revolta care te duce uneori până la ieşirea din minţi. Dar şi cel ce te chinuie şi cel chinuit, şi opresorul ca şi oprimatul, sunt bolnavi, împreună au nevoie de salvare.
Cu înţelegere adâncă s-a observat că mânia este începutul pierderii minţii, al dezordinii sufleteşti, al nebuniei. Să o judecăm puţin la unul din locurile comune obişnuite în căminurile noastre. Un suflet duhovnicesc priveşte şi le descrie. Într-o casă, bărbatul cu femeia se ceartă. Bărbatul face reproşuri soţiei din cauza copilului, în timp ce micuţul pare că nu ia seamă, se joacă mai departe. Dar deodată, ce se întâmplă? Bărbatul strigă mai tare cu voce violentă. Atunci în jurul chipului lui, a figurii bărbatului, apare un nor care îi deformează armonia făpturii lui, atât de minunat construită. Trupul şi-a pierdut frumuseţea, armonia. Chipul care răspândea lumină albă, strălucitoare, s-a întunecat. Dar şi mai mult, întunericul lui se propagă în spaţiu ca undele electrice care întâlnesc alte trupuri şi le întunecă de asemenea; le schimbă armonia şi culoarea din senină albă în maro închis. Valurile de energie se împrăştie, intră în trupul soţiei. Ea rămâne încremenită şi luminozitatea ei de până acum, seninul feţei începe să se întunece. Apoi această energie vătămătoare, contagioasă, trece asupra copilului, care începe să plângă. Trece apoi şi asupra lumii plantelor şi altor vieţuitoare din jur care se acoperă cu energie întunecoasă dezordonată. Eşti nevoit să zici: întreaga făptură din jur suspină în dureri (Romani VIII, 22). Totul se contaminează şi respiră microbii răului. Aşa încep bolile, suferinţele. Aşa s-a petrecut şi în faptul descris de Sfânta Evanghelie.
Şi-L rugau pe El, pe Mântuitorul, duhurile rele să nu le poruncească să meargă în adânc (Luca VIII, 31). Voiau să molipsească mai departe. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat (vs. 32-33). Bietele vieţuitoare, energiile răului au venit asupra lor. Cât de tragic e faptul că mai ales răul e molipsitor în lume. Cât ar trebui să luptăm ca binele să fie molipsitor. Să învăţăm de la această tragedie a existenţei. Atunci păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat (vs. 34-37). Frică în faţa puterii dumnezeieşti. Dar lucrul lui Iisus era mai ales al iubirii dumnezeieşti; iar iubirea e izvorul bucuriei şi al păcii, nu al fricii. În ei era însă mai curând frica vechiului Adam, frica de schimbare şi înnoire a vieţii pentru care venise Iisus şi pe care numai El o putea împlini, precum şi făcuse cu cel demonizat. Ei rămâneau în lumea lor cea veche.
Dar cel ce fusese demonizat până atunci, care era noua stare a sufletului lui? Bărbatul din care ieşiseră demonii, spune Evanghelia, Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus (vs. 38-39). Acest om, rob al satanei până atunci, devine apostol prin Hristos. El vesteşte pe viu atunci şi până în zilele noastre că este cu putinţă schimbarea, învingerea duhurilor rele şi înnoirea vieţii prin Iisus Hristos, Domnul nostru, Amin.

Părintele Galeriu: Pilda Semănătorului

2007-10-14T04:43:00.000-07:00

Semănătorul (manuscris francez din secolul XIV, o ediţie a predicilor lui Maurice de Sully).

Sfânta Evanghelie a acestei duminici - a Semănătorului, este una din cele mai cunoscute. Se citeşte la început de an şcolar, spre a fi ascultată de elevi, studenţi, ucenici. Dar, e o chemare către noi toţi. Ne simţim asemenea mulţimii care se adunase atunci în jurul Lui pe ţărmul Mării Galileii. Mântuitorul Se suie într-o corabie în timp ce poporul se aşezase pe ţărm ca într-un fel de amfiteatru, şi le vorbeşte în pildă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. (Luca VIII, 5-8)
Tâlcuitorii Sfintei Scripturi ne încredinţează că era o zi de toamnă când se seamănă grâul. Iisus, Semănătorul divin, vorbeşte acum despre destinul seminţei aruncate de El şi de slujitorii Lui în lume, iată, de 2000 de ani. Are el motiv de bucurie sau de tristeţe? E o taină. Nu ne grăbim să judecăm. Să ascultăm mai curând în continuare Evanghelia şi tâlcuirea pe care o dă Mântuitorul, pentru că ucenicii L-au întrebat: Ce înseamnă pilda aceasta? Iar Domnul a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, pentru că ei, văzând, nu văd şi, auzind, nu înţeleg. (vs. 9, 10). Tainele Împărăţiei nu pot fi cunoscute decât cu înţelegere, cu simţuri duhovniceşti. Altfel, văzând, nu vezi şi, auzind, nu înţelegi şi de aici s-au născut şi ereziile şi starea nefericită a sărmanilor necredincioşi care ajung fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume. Este şi aici un cuvânt negrăit de adânc al Domnului. Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu nu pot fi cunoscute decât cu simţire duhovnicească. Zice un suflet luminat de Duhul Sfânt: „Până ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi văzut; până urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit; până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit; până mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut; până limba nu ia foc,Dumnezeu nu poate fi numit“. Dumnezeu nu poate fi numit şi grăit cu adevărat. Apostolii toţi se vor umple de Duhul Sfânt, vor înţelege şi vor vesti tainele Împărăţiei. Şi simţurile noastre toate au fost pecetluite cu Duhul Sfânt în Taina Mirului, spre înţelegerea duhovnicească a Tainelor Împărăţiei. Dar am răspuns noi îndeajuns chemării lui Dumnezeu ca să sporim în simţirea cea duhovnicească pentru care creştinul se roagă în fiecare dimineaţă: „luminează-mi, Preasfântă Treime, ochii gândului, deschide-mi gura ca să mă învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ţi cânt în mărturisirea inimii...“
Atunci, să-L ascultăm pe Mântuitorul cum tâlcuieşte şi pentru Apostoli şi pentru noi: pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu (vs. 11). Cât de adevărat. Nu este vorba aici doar de o asemănare. Real, cuvântul lui Dumnezeu este sămânţă vie. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă (Ioan VI, 63) şi cel ce ascultă, cel ce le primeşte, are viaţă veşnică (Ioan V, 24). Tâlcuieşte Domnul mai departe destinul seminţei, al cuvântului Lui: cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare (Luca VIII, 12-15). Sămânţa e aceeaşi, dumnezeiască; calitatea pământului nu este aceeaşi. Iar rodul depinde de calitatea pământului, „a pământului celor vii“. Şi pentru că la Dumnezeu nu este nedreptate, sămânţa cea de la Dumnezeu cade ca ploaia şi ca lumina, peste toţi. Peste unii care-şi trec vremea la marginea drumului, pe şanţ, pe trotuar, deci, pe un loc nearat, nelucrat. Şi sau e călcată în picioare, nesocotită de uşuraticii veacului, sau e răpită de păsările de pradă, duhurile răului, tot mai multe. Alta nimereşte pe un pământ pietros. Rădăcina nu prinde în adâncime. E o bucurie trecătoare. Legea fusese scrisă pe table de piatră, iar Profetul anunţa Legământul cel nou, care va înrădăcina Legea, Cuvântul, în inimile noastre (Ieremia XXXI, 33). Dar cea căzută printre spini înţeapă cuvântul Domnului ca şi cuiele crucii de pe Golgota. Cât de grea e lupta: dorul de adevăr, de faptă bună, de inimă curată, de mântuire, e înăbuşit de mărăcini sălbatici, de dorinţele păgâne ale trupului care pofteşte împotriva duhului (Galateni V, 17); sau de idoli şi ideologii care copleşesc spiritul şi-l duc la stârpiciune. În sfârşit, iată şi pământul bun: inimi însetate de ploaia harului în care Pomul vieţii rodeşte cu timp şi fără timp (II Timotei IV, 2). Aşa au fost Apostolii, Mucenicii, Sfintele femei, ca şi Sfinţii copii din zilele lui decembrie, anul mântuirii 1989. Şi totuşi, în Sfânta Evanghelie nu trebuie să vedem doar un calcul matematic în înţelesul că din patru soiuri de pământ sau inimi doar numai unul s-a făcut vrednic de rod. Se cuvine spus şi că în aceeaşi inimă e cu putinţă ca după un timp de rătăcire cu umblare deşartă cu uscăciune a inimii, cu grele poveri de griji şi patimi, să se audă în sfârşit glasul, chemarea Harului. Şi în căinţă, şi în lacrimi să redobândescă curăţia cea dintru început, încât cei de pe urmă să fie cei dintâi (Matei XX, 16). Iar noi să nu încetăm a ne ruga, să fie tot mai puţini cu pământ neroditor, poluat, prihănit şi tot mai mulţi cu pământ curat şi bun, ale căror roade, cuvintele, să sfinţească această lume a noastră.

Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii (România liberă, 1991).
Dedic acest post Ionelei, la greaua suferinţă pe care i-o pricinuieşte pierderea tatălui ei.

Biserica Rusă binecuvintează crima

2007-10-09T04:45:00.000-07:00

Am citit şi am răscitit şi nu mi-a venit să cred: pe blogul lui Silviu Man, o ştire care spune: „O slujbă religioasă a avut loc, săptămâna trecută, în Catedrala Iisus Mântuitorul din Moscova, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de când s-au pus bazele sectorului nuclear militar rus. Până acum, preoţii nu au adus niciodată elogii armelor de distrugere în masă, scrie RiaNovosti. Singura legătură între biserică şi atomişti poate fi considerată decizia bolşevicilor din 1946 de a construi un centru de cercetare şi producere a armelor nucleare la Sarov, pe locul mănăstirii Înălţarea. Acest lăcaş de cult era cunoscut în Rusia pentru că aici a trăit şi s-a rugat, în secolul XVIII, sfântul Serafim din Sarov.“
Că Putin este un kaghebist nenorocit şi o satană care se foloseşte de Biserică pentru capital politic, asta pot înţelege: „liderul de la Kremlin a răspuns că religia tradiţională şi armele nucleare sunt componente care ţin de securitatea internă şi externă a statului rus“. Că se trezesc unii să croşeteze sofisme de genul: „Pentru a rămâne ortodoxă, Rusia trebuie să fie o mare putere nucleară. Iar pentru a rămâne o mare putere nucleară, Rusia trebuie să rămână ortodoxă“, iarăşi, înţeleg. Dar, stalinian vorbind, oare câte divizii o fi având Biserica Ortodoxă Rusă şi câte trese or fi sub omoforul înalt-prea-decoratului mitropolit Nikolae de Nijni Novgorod, care zice: „graţie rugăciunilor sfântului Serafim, Rusia a creat o armă care o apără în prezent“?
Am crezut că e vorba doar de o aberaţie singulară. Dar citiţi ce spune un anume Pavel Florensky (a nu se confunda cu marele teolog, matematician, critic de artă, fizician, chimist etc. rus, martir al anticomunismului): „Pavel Florensky, a corresponding member of the academy of natural sciences, is convinced that since the bomb was manufactured in the Hermitage of Sarov (Arzamas-16), then all the Russian nuclear arsenal at the present time is under the control and protection of Saint Serafim of Sarov. This is what distinguishes our SNW from the Satanic American arsenal, which was used to destroy hundreds of thousands of innocent Japanese.“ La fel de dus cu sorcova e şi mitropolitul Kiril al Smolenskului şi Kaliningradului, care scoate şi el o teorie paranoică despre securitate şi iminenta venire a lui Antihrist.
Ceea ce e grav e că acestea sunt vocile oficiale ale Bisericii Ruse, voci care, iată, aprobă fără remuşcări crima. Oare nu sunt toţi aceştia nişte eretici, mai mult, nişte slugi ale satanei şi nişte antihrişti?

Părintele Galeriu: Învierea tânărului din Nain

2007-10-07T04:47:00.000-07:00

Die Erweckung des Jünglings zu Nain (Meister der Darmstädter Passion, sec. XV).

O mamă văduvă îşi aduce unicul fiu la mormânt! Una din marile dureri şi întrebări: de ce este aşa? „Firesc“ ni se pare ca fiii să-şi conducă părinţii pe acest drum! Taina răului a produs şi aici o răsturnare - Iisus Se apropie, o priveşte [pe femeie]: Îi este milă adâncă şi îi spune: Nu plânge. Altădată, dimpotrivă, Domnul zice: Fericiţi cei ce plâng (Matei V, 4). Dar cu alt rost: pentru vindecarea sufletului: roua cea de la Tine, vindecătoare este (cf. Isaia XXVI, 19).
Nu plânge. Cuvântul Domnului nu este doar o simplă mângâiere, ca o vibraţie a inimii în felul nostru. Mila lui Iisus e împreună-pătimire cu mama tânărului din Evanghelie, cu noi. Şi e plină de putere, de „bărbăţie dumnezeiască“. Îndată El va preface întristarea mamei în bucurie. Iată, se apropie de sicriu. Acum, cel ce a zis: Eu sunt învierea şi viaţa (Ioan XI, 25) stă în faţa morţii. Viaţa faţă în faţă cu moartea! Dar primul ca şi ultimul cuvânt în existenţă îl are Viaţa, care din Însuşi Izvorul ei porunceşte: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Tânărul s-a ridicat, a început a vorbi şi Mântuitorul l-a dat mamei. Pentru ea, mai ales, a făcut acest „semn“ minunat, pentru a curma suferinţa ei de mamă, se înţelege, şi pentru tânăr spre a-şi duce la o împlinire cursul vieţii.
Sfârşitul înainte de vreme al unui om, suferinţa mamei, mila lui Iisus sau, mai bine-zis, răspunsul Domnului la aceste realităţi ale existenţei noastre, iată atâtea gânduri şi teme la care ne îndeamnă Sfânta Evanghelie să medităm acum.
Dar, mai ales, conştiinţa creştină se întreabă: moartea ţine de firea şi de condiţia noastră umană? Nu! Dintru început „Dumnezeu făgăduieşte lui Adam întru paza poruncilor Sale viaţa fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi“ (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare) şi totodată îl previne tocmai împotriva morţii.
Dumnezeu îi atrage atenţia să nu iasă din unirea, din comuniunea cu El, cu Binele dătător de viaţă şi să guste deopotrivă şi din bine şi din rău. Îi porunceşte: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea II, 16-17). Vei culege fructele morţii. De aceea, neîndoielnic, Sfânta Scriptură spune: Dumnezeu n-a făcut - neîndoielnic - moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare... iar nedreptatea aduce moarte. (Înţelepciunea lui Solomon I, 13-14). În acest sens Apostolul arată: plata păcatului este moartea (Romani VI, 23) şi tot el descoperă ca stăpân al morţii pe demon. De aceea Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evrei II, 14). Fiul Dumnezeului Celui viu, Care în faţa Crucii exclamă: Întristat este sufletul Meu până la moarte (Matei XXVI, 38), a venit în lume tocmai ca să desfiinţeze scandalul morţii. Încât, revolta conştiinţei noastre împotriva morţii, împotriva răului, este fundamental legitimă. Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, compătimeşte şi cu mama tânărului din Nain şi cu noi toţi.
Dar dacă moartea nu este opera tragică a Creatorului, nu este firească pentru că Dumnezeu este Izvorul vieţii. Şi totuşi făpturile sunt supuse schimbării prin însuşi actul creaţiei. Venim de la nefiinţă la fiinţă şi zilele Creaţiei ne vorbesc despre o neîncetată înnoire. În fiecare dimineaţă a Creaţiei, precum ne arată cartea Facerii, apăreau făpturi noi, plantele, vieţuitoarele, omul. Care este, după voia şi ordinea dumnezeiască, calea acestei treceri de la un chip la altul - pentru că chipul lumii acesteia trece (I Corinteni VII, 31)? - Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne descoperă inspirat că Mielul - Fiul şi Cuvântul creator al lui Dumnezeu - este înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa XIII, 8), tocmai pentru întemeierea lumii. Deci jertfa, oferirea, deschiderea în iubire jertfelnică e calea acestei treceri de la o stare a lumii la alta, mai desăvârşită. Ritmul acestei mutaţii se petrece în doi timpi: jertfă-înviere. Iar această trecere din desăvârşire în desăvârşire s-ar fi făcut fără intervenţia tragică, violentă, a morţii, a distrugerii. Precum cugetă un ierarh ortodox, „aceste mutaţii ar fi putut avea loc asemenea jertfirii unui untdelemn curat care se preface în lumină, sau tămâie care se preface în dulci parfumuri; dar, mai luminos, asemenea Schimbării la Faţă a Domnului, pe Muntele Taborului“.
Dar Adam n-a ascultat de Dumnezeu, s-a despărţit de Izvorul vieţii. La ispita şarpelui, a căzut din orgoliu în egoism, adorare de sine; în locul iubirii de Dumnezeu din care ne tragem viaţa a ales iubirea luciferică de sine în care în final ne închidem ca într-un mormânt. Şi aşa prin păcat a transformat jertfa în moarte. Viaţa lui, viaţa noastră, asemenea unei rămurele mai păstrtează puţină sevă, dar curând se ofileşte, se stinge.
A trebuit un nou altoi, mai mult, un nou Adam, „pentru a comunica viaţa sa acestor mlădiţe veştede. Dumnezeu introduce viaţa Sa dumnezeiască prin Fiul Său, Care Se întrupează de la Duhul Sfânt şi din Fecioară fără amestecul molipsitor al păcatului“. Şi El, Hristos, „cu moartea pe moarte călcând“, învinge moartea. Dar cum? - prin jertfă, prin cruce. Dacă Adam prin păcătuire a transformat jertfa în moarte, Iisus Hristos transformă moartea în jertfă care duce la înviere. Şi precum prin Adam moştenim povara morţii, în Hristos, prin jertfă, dobândim Învierea. Încât, prin opera săvârşită de Iisus Hristos putem rosti şi noi: „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde ţi-este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit... înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt în luminata zi a Învierii).
Fiecare creştin, prin botez, e o mlădiţă altoită în Rădăcina cea nouă - Hristos. Şi, asemeni Mântuitorului, suntem chemaţi în Duhul Sfânt să transformăm moartea noastră în jertfă, întorcându-ne astfel cu faţa la Dumnezeul Cel viu. Când Moise s-a rugat lui Dumnezeu: Arată-mi slava Ta!, Sfânta Scriptură descoperă: Faţa Mea nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască (Ieşirea XXXIII, 18-20). Trebuia să vină Fiul lui Dumnezeu în lume să-Şi arate faţa Lui dumnezeiască nouă, oamenilor, şi să omoare moartea prin jertfa crucii. Iar creştinii, pentru a vedea faţa lui Dumnezeu, faţa lui Hristos, şi ei, asemenea Domnului, trebuie să omoare păcatul, să săvârşească o jertfă inversă. Să ucidă răul, să ucidă tot ceea ce produce despărţirea de Dumnezeu - mândria luciferică, invidia, ura, dezbinarea, violenţa, minciuna, răpirea, nedreptatea, întreg lanţul fărădelegilor. Aceasta e o ucidere a unei lumi în care m-am ucis ca-n moarte, o jertfire prin care eu ies din mine însumi, o moarte faţă de păcat, „mai adâncă decât moartea fizică“, dar e o moarte conştientă şi liberă a răului din lume, e înviere. E viaţa în Hristos prin credinţă, prin împărtăşire din trupul şi sângele Lui dătător de viaţă, prin deschiderea întregii mele vieţi către El, rădăcina vieţii, izvorul vieţii.
Este răspunsul decisiv la chemarea Lui care spune: Adevăr zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă (Ioan V, 24).

Predică la Duminica a XX-a după Rusalii (România liberă, 1991).

Părintele Galeriu: Pescuirea minunată

2007-09-23T04:49:00.000-07:00

Pescuirea minunată (mozaic, Aquileia, sec. V).

Chemarea Apostolilor s-a făcut la Marea Galileii, într-o dimineaţă. Iisus era la ţărmul mării şi, deşi dimineaţă, mulţimea se adunase, Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu (Luca V, 1). Era la mulţimea aceea foame de Cuvânt. La om, dacă vrea să-şi păstreze vocaţia umană şi calitatea de om, foamea de cuvânt dumnezeiesc este şi trebuie să fie tot atât de neistovită ca şi foamea de pâine. Căci cuvântul adevărului este pâinea spiritului. Iar unul dintre profeţi vesteşte: vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului (Amos VIII, 11). Acum pe ţărmul Mării Galileii se afla Dumnezeu Cuvântul şi mulţimii îi era foame de Cuvântul lui Dumnezeu. Există şi în noi, cei de astăzi, o tot atât de chinuitoare foame?
Acolo, la Marea Galileii, a văzut Domnul două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile (Luca V, 2-3). - Pentru a-i cuprinde cu privirea, Iisus ia puţină distanţă. La ţărm stau mulţimile. Aşa se unesc ţărmul cu marea. Mulţimile priveau, ascultau pe Iisus din corabie. Se dezvăluie aici chipul Bisericii. Aşa se va şi construi un locaş sfânt - o biserică înscrisă în chipul unei nave, înscrisă într-o cruce cu altarul spre răsărit înaintând în valuri spre Soarele dreptăţii. Iisus - Soarele dreptăţii era acolo şi chema mulţimile, care vor intra la vremea cuvenită în corabie, în Biserică.
Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi (Luca V, 4). Adâncul aici avea deopotrivă înţeles firesc şi duhovnicesc: adâncul firesc al apelor sau locul peştilor; cel duhovnicesc sau locul sufletelor omeneşti. Pentru început Domnul îndeamnă pe ucenici spre adâncurile apei-cămin al vieţii acestor necuvântătoare. Răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele (vs. 5). Ei încercaseră cu trudă să lucreze în timpul nopţii, prielnic pescuirii, dar osteneala lor nu le-a izbutit. Ţiparii se prind pe întuneric, spune o vorbă veche. Până atunci ei, viitorii ucenici, şi-au făcut lucrul lor noaptea, potrivit acestui meşteşug, şi au prins „vânatul“ lor de întuneric. Acum însă, în ajunul chemării lor la alt „vânat“, în noaptea aceea, ei nu vor mai prinde nimic. Lucrul lor va trebui să se petreacă la lumina zilei. Biserica se zideşte cu „pietre vii“ şi nu cu conştiinţe adormite sau somnoroase.
Iar Simon asculta. Şi el şi ceilalţi „aruncă mrejele“. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde (vs. 6-7). S-a umplut corabia în care se afla şi Iisus; s-a umplut şi cealaltă corabie. Se înţelege, ne uimeşte această minune şi totodată înţelesul ei. Căci nu au căzut de la sine peştii în mrejele pescarilor, ci s-au adunat în jurul lui Iisus la chemarea Lui, atraşi de iubirea Domnului lor. S-au adunat aceste vieţuitoare pentru jertfă. Dar tocmai la Cel Care venise în lume pentru suprema jertfire, căci totul - şi viaţa, şi orice zidire, se întemeiază pe jertfă.
Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon (vs. 8-10). Iisus e lângă Simon în corabie şi Simon e lângă Iisus. Stau alături cu trupul, dar în două lumi radical diferite - duhovniceşte, spiritual -, diferenţă între sfinţenia lui Hristos şi lumea păcatului, privită de Simon ca o prăpastie. O asemenea stare o simţise Daniel când i s-a arătat în vedenie Cel Care avea înfăţişarea fiului omului (Daniel X, 16)... Atunci profetul exclamă: cum poate un slujitor atât de mic al Domnului său să grăiască cu un Stăpân atât de mare ca Tine! Şi de spaimă îmi piere toată puterea şi suflarea mi se opreşte (Daniel X, 17). - Simon exclamă şi el: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos (Luca V, 8). Dar strigătul lui nu este asemeni, bunăoară, celui al gadarenilor, care după izgonirea demonilor din sărmanii năpăstuiţi, cuprinşi de frică mare, Îl roagă pe Iisus să plece de la ei (Luca VIII, 37).
Oare nu aceasta a fost şi frica de religie a regimului totalitar ateu? Regimul instalat într-o lume care, asemenea celei a gadarenilor, îşi păzea o stare nefericită generată de egocentrism - boală a existenţei noastre - şi nu voia cu nici un chip să comunice cu lumea religiei, lumea lui Dumnezeu? Nu aceasta era frica lui Simon. El are conştiinţa păcătoşeniei lui... Iar această conştiinţă că se află în păcat îi dă sentimentul prezenţei divine. Această stare a lui de conştiinţă ne-o descoperă faptul că, dacă în primul lui cuvânt se adresează Domnului: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit..., acum I se roagă adresându-I-se prin alt nume: Ieşi de la mine, Doamne. Prin această invocare: Doamne!, Simon Îl recunoaşte pe Dumnezeu venit printre oameni. Astfel, frica lui este cutremurul în faţa prezenţei dumnezeirii, iar mărturia: Ieşi de la mine... îi descoperă conştiinţa, că nu e posibilă o şedere împreună a binelui cu răul, a cerului cu infernul. Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar?... (II Corinteni VI, 14-15), se va întreba şi Sfântul Apostol Pavel. Strigătul lui Simon Petru descoperă ceea ce numeşte Scriptura Vechiului Testament: Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt (Pilde IX, 10). În Simon-Petru era frica celui ce înţelegea, pentru că, deşi căzut, Îl recunoaşte pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu are leacuri vindecătoare pentru asemenea frică. Ioan, care se afla şi el acum cu Simon, va spune: iubirea desăvârşită alungă frica (I Ioan IV, 18). Acum iubirea întrupată - Iisus Hristos era lângă Simon şi îi vorbeşte lui: „nu te teme“. Prin aceasta Părintele Iubirii alungă din el frica. Însă, aşa cum recunosc Sfinţii Părinţi, frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, dar înţelepciunea are două capete: începe prin frică şi sfârşeşte prin iubire. Mântuitorul transformă frica lui Petru în iubire, pentru că la porunca Domnului: de acum înainte veţi fi pescari de oameni, Simon-Petru şi ceilalţi, Andrei, Iacov, Ioan, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El (Luca V, 10-11), L-au urmat pentru totdeauna.
Iubirea, devoţiunea ucenicului - mai firavă la început - va trece încă prin încercări în noaptea pătimirii Domnului; la cântecul cocoşului, Simon se va mai vedea încă sub povara păcătoşeniei. Dar, după Înviere, când Domnul îl întreabă de trei ori: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?, el va răspunde: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iar Iisus îi spune: Paşte oile Mele (Ioan XXI, 15-17). Numai iubind poţi deveni „pescar de oameni“, poţi salva oameni naufragiaţi din marea furtunoasă a vieţii.
Chemarea Mântuitorului este aceeaşi - atunci şi azi. Teama lui Simon-Petru este învăţătoare şi pentru noi, e teama sfântă a sufletului care îşi recunoaşte păcatele înaintea lui Dumnezeu; e o teamă vindecătoare care înalţă, care trebuie să ne scoată dintr-o altă frică, cea a lumii. O teamă care, simţi adânc, se naşte tocmai din iubire faţă de Dumnezeu, şi se transformă prin harul iertării, al tainei pocăinţei în iubire, tot mai curată, care dă linişte, seninătate, veselie. Roua Ta - a lacrimilor - este rouă de lumină, zice profetul (Isaia XXVI, 19). Altfel, „un sfânt trist este un trist sfânt“, observă un suflet înduhovnicit.
Iubirea născută din teama de a nu-L întrista pe Dumnezeu, din teama de a nu face rele, este iubirea mântuitoare care rămâne. Prin ea devii ucenic al Iubirii-Hristos. Prin ea, în Hristos, poţi şi tu să salvezi pe alţii. Amin.

Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii, apărută în România liberă, 1991.

Înălţarea Sfintei Cruci, scara dumnezeiască

2007-09-14T04:52:00.000-07:00

Răstignirea (icoană coptă, nedatat).

Din cântările sărbătorii:
Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale daruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă.

Înălţându-Te Tu, Stăpâne, pe Cruce, împreună ai înălţat toată firea lui Adam cea căzută; pentru aceasta înălţând preacurată Crucea Ta, Iubitorule de oameni, tăria Ta cea din înălţime cerem, grăind: Mântuieşte, Înalte, ca un Dumnezeu milostiv, pe cei ce cinstesc cinstită şi de lumină purtătoare dumnezeiască înălţarea Crucii Tale.

Ca psalmistul acum vedem aşternutul unde au stat picioarele tale cele preacurate, Stăpâne; astăzi, înălţând cu dreaptă credinţă cinstită Crucea Ta, cea cu dragoste înălţată, ne rugăm Ţie grăind: pe toţi cu dumnezeiască Crucea Ta sfinţindu-i, arată-i părtaşi milostivirii Tale celei negrăite şi Darului Tău, Preaînalte.

Ca unei arme nebiruite şi paveze de nesurpat, şi ca unui sceptru dumnezeiesc, ne închinăm preasfintei Crucii Tale, Hristoase, prin care lumea s-a mântuit şi dănţuieşte Adam. Adunările pământenilor, pe aceasta cu cântări bine lăudând-o, o cinstim şi dumnezeiască înălţarea ei săvârşind, cerem curăţire.

Tu eşti pentru mine acoperământul cel tare, Crucea lui Hristos cea în trei împărţită; sfinţeşte-mă pe mine cu puterea ta, ca să mă închin ţie şi să te slăvesc cu credinţă şi cu dragoste.

Astăzi Crucea lui Hristos se înalţă, lemnul cel de viaţă purtător, pe care cu trupul a fost pironit, pe toţi spre mântuire chemând.

Lemnul Crucii înălţat, văzându-l, să dăm laudă lui Dumnezeu, Celui ce s-a răstignit cu trupul, pentru bunătatea Sa.

Veniţi toţi cu veselie să sărutăm lemnul cel de mântuire, pe care a fost pironit Hristos, mântuirea lumii.

Cel ce până la al treilea cer a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte nespuse şi dumnezeieşti, care nu este cu putinţă de limbi omeneşti a fi grăite, scrie către galateni: Ca nişte râvnitori ai Scripturilor, aţi citit şi aţi cunoscut: Mie, zice, să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului, pe care pătimind a omorât patimile. Deci şi noi cu osârdie să ţinem Crucea Domnului, lauda tuturor: Lemnul ce ne este nouă dat spre mântuire, armă de pace, nebiruită biruinţă.

Crucea este păzitoarea a toată lumea; Crucea, podoaba Bisericii; Crucea, întărirea credincioşilor; Crucea, slava îngerilor, iar demonilor rană.

Crucea se înalţă astăzi, şi lumea se sfinţeşte. Că Cel ce şade împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, pe dânsa mâinile Şi-a întins; şi toată lumea ai tras-o la cunoştinţa Ta, Hristoase. Deci pe cei ce nădăjduiesc în Tine, învredniceşte-i de dumnezeiasca Ta slavă.

O, preamărită minune! Pomul cel de viaţă purtător, preasfânta Cruce, la înălţime ridicată se arată astăzi. Toate marginile o măresc; şi toţi demonii se îngrozesc. O, ce dar s-a dăruit pământenilor! Prin care, Hristoase mântuieşte sufletele noastre, ca un milostiv.

O, preamărită minune! Crucea ce a purtat pe Cel Preaînalt, ca pe un strugure plin de viaţă se înalţă astăzi de pe pământ; prin care la Dumnezeu toţi am fost traşi şi moartea de tot s-a potopit. O, preacinstite lemn, prin care ne împărtăşim de nemuritoarea haină, cea din Eden, pe Hristos mărind.

O, preamărită minune! Lăţimea şi lungimea Crucii cu a cerului se aseamănă, căci cu dumnezeiescul dar sfinţeşte toate. În aceasta neamurile păgâne se biruiesc; întru aceasta sceptrurile împăraţilor se întăresc. O, dumnezeiască scară, prin care ne-am suit la ceruri, înălţând întru cântări pe Hristos Domnul.

Astăzi înainte merge Crucea Domnului, şi credincioşii o primesc pe ea cu dragoste şi câştigă tămăduiri sufletului şi trupului. Pe aceasta o sărutăm cu bucurie şi cu frică; cu frică pentru păcat, că nevrednici suntem; iar cu bucurie, pentru mântuirea pe care o dă lumii Cel ce a fost pironit pe ea, Hristos Domnul, Care are mare milă.

Veniţi credincioşii, să ne închinăm lemnului celui de viaţă făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bunăvoie mâinile întinzându-şi, ne-a înălţat la fericirea cea dintâi, pe noi care mai înainte fiind amăgiţi de vrăjmaşul prin dulceaţă, am fost goniţi de la Dumnezeu. Veniţi credincioşii să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele vrăjmaşilor nevăzuţi. Veniţi toate moştenirile neamurilor, să cinstim Crucea Domnului cu cântări. Bucură-te Cruce, mântuirea cea desăvârşită a lui Adam cel căzut. Întru tine dreptcredincioşii se laudă, căci cu puterea ta, biruiesc pe cei potrivnici. Pe tine acum cu frică creştinii sărutându-te, pe Dumnezeu, Cel ce a fost pironit pe tine Îl slăvim, grăind: Doamne, Cel ce Te-ai răstignit pe ea, miluieşte-ne pe noi, ca un bun şi iubitor de oameni.

Veniţi popoare, preaslăvita minune văzând, puterii Crucii să ne închinăm: că lemnul în rai oarecând, moarte a odrăslit, iar aceasta, viaţă acum a înflorit, având pe Domnul cel fără de păcat răstignit pe ea. De la care toate neamurile, nestricăciune luând, grăim: Cel ce prin Cruce moartea ai surpat şi pe noi ne-ai mântuit, slavă Ţie.

S-a plinit, Dumnezeule, glasul proorocilor Tăi, al lui Isaia şi al lui David, care zice: Veni-vor toate neamurile, şi se vor închina înaintea Ta, Doamne; că iată poporul care s-a umplut de darul Tău, Bunule, în curţile Ierusalimlui Tău s-au adunat. Cel ce Crucea ai răbdat pentru noi şi cu învierea Ta ne-ai înviat, păzeşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.

Crucea Ta cea cu patru părţi înălţându-se astăzi, Hristoase Dumnezeul nostru, câte patru margini ale lumii le sfinţeşte; şi fruntea credincioşilor creştini împreună se înalţă sfărâmând într-însa coarnele vrăjmaşului.

Glasurile proorocilor, pe acest sfânt lemn mai înainte l-au vestit. Prin care s-a mântuit Adam din blestemul morţii cel de demult; şi fiind înălţată astăzi, înalţă glas împreună şi făptura, cerând de la Dumnezeu milă. Cel ce eşti Însuţi întru milă nemăsurată, Stăpâne, curăţire fii nouă şi mântuieşte sufletele noastre.

S-a plinit glasul proorocului Tău Moise, Dumnezeule, ce zice: Vedea-veţi Viaţa voastră spânzurată înaintea ochilor voştri. Astăzi Crucea se înalţă, şi lumea din înşelăciune se slobozeşte; astăzi învierea lui Hristos se înnoieşte şi marginile pământului se bucură, în chimvale ca David cântare Ţie aducând, şi zicând: Lucrat-ai mântuire în mijlocul pământului, Dumnezeule: Crucea şi Învierea; prin care ne-ai mântuit pe noi, Bunule, Iubitorule de oameni, Atotputernice, Doamne, slavă Ţie.

Alte minunate stihiri din Minei găsiţi în postul de anul trecut.

Părintele Galeriu: Cruce şi Înălţare

2007-09-09T04:55:00.000-07:00

Răstignirea (Dionisie, c. 1600).

Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan III, 13). Se cuvine să ştim că aceste cuvinte le adresează Mântuitorul lui Nicodim, membru al Sinedriului, dar şi ucenic de taină al Domnului. Nicodim Îl iubea pe Iisus, I-a luat apărarea înaintea fariseilor (Ioan VII, 50sq.) şi, împreună cu Iosif din Arimateea, I-a ridicat trupul Domnului şi L-au aşezat în mormânt nou (Ioan XIX, 41). Lui Nicodim, căruia îi vorbise despre „naşterea de sus... din apă şi din Duh” (Ioan III, 3-5), îi descoperă acum această negrăită taină spunându-i: nimeni nu s-a suit în cer. De bună seamă, Nicodim Îl socotea pe Mântuitorul un „Învăţător”, cum Îl şi numeşte, poate chiar un profet. Domnul, însă, îi atrage atenţia: nimeni, nici chiar un profet, nu s-a suit în cer, şi nimeni dintre oameni nu poate descoperi cele cereşti. Dar, arată Domnul imediat, cele cereşti le poate descoperi „Cel Care S-a coborât din cer”, adică El - Hristos, prin Care şi dobândim „naşterea cea de sus”. Aşa tâlcuieşte şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur, învăţând ca şi cum Domnul ar grăi despre Sine: „Eu vin din cer. Nici unul din profeţi nu s-a urcat în cer; pentru Mine, cerul este locaşul Meu”.
În acest verset, mai este încă o dezvăluire în cuvântul ce urmează: „Fiul Omului, Care este în cer”. Ştim că Mântuitorul numai arareori Se descoperea vădit ca Fiu al lui Dumnezeu. În mod obişnuit, Se numea, cu smerenie, „Fiul Omului”. Totuşi, mărturia „Fiul Omului, Care este în cer” ne spune ceva negrăit de profund, anume că obârşia, paradigma, rădăcina noastră harică este în cer; este, propriu-zis, în Protochipul nostru, Fiul lui Dumnezeu, după al Cărui Chip am şi fost zidiţi.
Dar, cuvântul Evangheliei merge din descoperire în descoperire: Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului (Ioan III, 14). Mântuitorul evocă, în aceste cuvinte, mai întâi, un moment de încercare a poporului Israel, după ieşirea din Egipt. Ajungând prin pustie în ţinutul Edomului, s-au ivit şerpi veninoşi, care muşcau şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. Moise s-a rugat şi Domnul a zis: Fă un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi (Numeri XXI, 6-8).
Plecând însă de la acest fapt din Vechiul Testament, Iisus înalţă privirea lui Nicodim şi a noastră la Cruce, arătând că „precum a înălţat Moise şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului”. Mântuitorul prevedea cât de greu vor crede şi înţelege oamenii că pot fi mântuiţi de „un răstignit pe cruce”. Nu va spune oare şi Sfântul Pavel că Hristos cel răstignit este pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie (I Corinteni I, 23)? Pentru iudei era sminteală fiindcă chiar Moise spusese: blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn (Deuteronom XXI, 23). Dar Mântuitorul arată acum că, aşa precum iudeii muşcaţi de şerpi, privind la şarpele de aramă întins pe un stâlp - răstignit - scăpau de moarte, la fel şi cei ce vor privi la Hristos Cel răstignit pe Cruce vor trăi. Şi cum? Aici Domnul, îndrăznind a spune, ne dezvăluie o şi mai mare taină. Căci evocând această preînchipuire din Vechiul Testament: „după cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, rosteşte descoperind: „aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului”. Deci numeşte Jertfa de pe Cruce înălţare: o înălţare la viaţă.
Mai trebuie arătat că şarpele de aramă din pustie preînchipuia şi şarpele de demult, care se cheamă diavolul şi satana, precumn îl numeşte Apocalipsa (XII, 9), care a ispitit pe Protopărinţii noştri în Rai şi a semănat moartea în lume. Şi aici este locul să spunem cu tărie cuvântul adevărului: moartea nu e de la Dumnezeu, e nefirească, de aceea o refuzăm şi ne luptăm împotriva ei. Sfânta Scriptură învaţă limpede: Căci Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare... iar nedreptatea aduce moarte. (Înţelepciunea lui Solomon I, 13-14). În acest sens învaţă şi Sfântul Pavel că moartea este plata păcatului (Romani VI, 23); şi arată că Părintele Ceresc a trimis pe Fiul Său în lume tocmai cu scopul să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul (Evrei II, 14). Deci autorul morţii este diavolul; de aceea şi cel ce ucide, săvârşeşte această faptă în numele diavolului. Or, Mântuitorul, prin Cruce, desfiinţează lucrul demonului, desfiinţează moartea. O desfiinţează prin Cruce, adică prin jertfă. Căci crucea descoperă marea taină a jertfei, iar jertfa descoperă taina vieţii, a existenţei înseşi. Prin jertfă, prin iubire, s-a zidit lumea; pentru care Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan contemplă Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa XIII, 8). Prin jertfă s-a mântuit lumea. Şi tot prin jertfă se va înnoi, după cum descoperă Mântuitorul că atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, deci Crucea (Matei XXIV, 30), şi aşa se va săvârşi trecerea pascală a lumii la un cer nou şi un pământ nou (Apocalipsa XXI, 1).
Or, dacă în jertfă îşi arată obârşia: existenţa, mântuirea şi înnoirea lumii, atunci în starea de jertfă, de oferire, de dăruire, altfel spus de iubire, stă viaţa cea adevărată. De altfel, viaţa nu poate fi concepută decât în relaţie, pentru că este rodul relaţiei, al iubirii, al comuniunii: cu Dumnezeu, cu aproapele, cu lumea. De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „la Dumnezeu nu se poate intra decât în stare de jertfă”. Această stare de jertfă a fost dată lui Adam drept chip de vieţuire de la început şi în aceasta era viaţa. Precum şi spune Sfântul Vasile cel Mare că „Dumnezeu făgăduieşte lui Adam întru paza poruncilor Sale viaţa fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi” (Sfânta Liturghie). Iar Sinodul din Cartagina previne: „cel ce zice că Adam a fost creat muritor să fie anatema”.
Dar Protopărinţii noştri şi urmaşii lor, la ispita demonului, au călcat porunca lui Dumnezeu, gustând din fructul otrăvit al pomului cunoaşterii binelui şi răului; au ieşit din ascultare, din comuniunea iubirii cu Izvorul vieţii; şi căzând - din trufie - în adorarea de sine, în egocentrism (ca şi când ar fi avut obârşia şi totul în ei înşişi) au cunoscut tragismul morţii. Şi odată cu ei, şi noi; căci prin această necredinţă orgolioasă, te închizi, te îngropi ca într-un mormânt în tine însuţi.
Mântuitorul prin Cruce a zdrobit capul şarpelui, S-a înălţat la înviere şi viaţă. Iar dacă Adam, prin păcătuire, a transformat jertfa purtătoare de viaţă în moarte, Iisus Hristos, pe Cruce, transformă moartea în jertfă care duce la Înviere, la viaţă.
Şi precum continuă Sfânta Evanghelie, El Se înălţa pe Cruce ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 15). Crucea, Jertfa, nu e purtătoare a morţii, ci a vieţii. Crucea este mărturia supremă a iubirii lui Dumnezeu, precum şi spune Domnul mai departe: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi întăreşte cuvântul: Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. (vs. 16-17). Să se mântuiască prin jertfa Lui şi făcându-ne şi pe noi părtaşi jertfei Lui; pentru că în stare de iubire, de jertfă, moartea e învinsă.
Aşa primind fiecare săvârşirea acestei vieţi ca jertfă, se transformă şi moartea noastră. Căci dacă moartea în păcat e închidere în deznădejde, în prăbuşire şi întuneric, purtarea crucii cu Hristos o schimbă în conştiinţă şi libertate, în ofrandă a iubirii, ne deschide în acel final hotărâtor, prin credinţă şi nădejde, Luminii divine. Aşa se săvârşesc şi trec de aici dincolo sfinţii. Aşa se ruga Sfântul Ignatie la martiriul lui să fie: „o jertfă lui Dumnezeu”, învăţând: „bun lucru este a apune din lume spre Dumnezeu, pentru a răsări în Dumnezeu”. Amin.

Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (România liberă, 1991).

Părintele Galeriu: Nunta fiului de împărat

2007-09-02T05:03:00.000-07:00

La parabola del convitato a nozze (Bernardo Strozzi, ulei pe pânză, sec. XVII).

Sfânta Evanghelie a acestei Duminici este de asemenea înveşmântată într-o parabolă şi se află în strânsă legătură cu parabola lucrătorilor viei, care s-a citit Duminica trecută. Precum am ascultat şi am înţeles, în Evanghelia lucrătorilor viei, Mântuitorul ne înfăţişează mai ales timpul Vechiului Testament. Timpul profeţilor, care, rând pe rând, ca nişte „trimişi”, au cerut în numele lui Dumnezeu roadele credinţei şi faptelor bune, vestind şi pregătind venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. - Dar să ne amintim că lucrătorii viei nu i-au primit cu iubire pe „trimişii” Părintelui iubirii: nici pe profeţi şi nici pe Însuşi Fiul Său. Dimpotrivă, pe unii i-au bătut, pe alţii i-au omorât şi pe Fiul l-au ucis (Matei XXI, 35-39).
Cu parabola de astăzi, numită şi „a nunţii Fiului de împărat”, ne aflăm în Noul Testament; în timpul sfânt, cel mai sfânt din istoria lumii, al venirii Fiului lui Dumnezeu la noi, la „ai Săi” (Ioan I, 11). E timpul Întrupării, al nunţii, al unirii pe veci a Fiului lui Dumnezeu cu omul.
Aşa începe şi Sfânta Evanghelie a zilei: Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său (Matei XXII, 2). Împăratul din parabolă e Părintele ceresc. Dar, adânc şi uimitor, Părintele ceresc trimite la noi pe Fiul Său, Care Se întrupează de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, ne vesteşte mântuirea, vindecă pătimirile noastre şi varsă sângele pe Cruce spre a primi viaţa cea nouă a Învierii. Şi toate acestea Mântuitorul le numeşte: nuntă. Şi, într-adevăr, pe toate le-a împlinit Fiul din iubire, iar iubirea este podoaba şi harul Mirelui. Căci El Însuşi zice: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan XV, 13). Iar dacă nunta este unirea desăvârştită dintre mire şi mireasă, în care cei doi sunt una, atunci această „mare taină” a unirii Fiului lui Dumnezeu cu noi este nunta şi icoană dumnezeiască a nunţii. Precum spune şi Apostolul: v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită (II Corinteni XI, 2). Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu este Mirele Bisericii, cum îl şi invocăm la Prohodul Vinerii Mari. Deci moartea, în Duhul Evangheliei, ni se dezvăluie ca jertfa, ca nunta. Credem că de aici s-a inspirat şi poporul în Mioriţa, unde ciobanul îşi trăieşte moartea ca o nuntă.
Urmând mai departe firul Evangheliei, Mântuitorul ne spune că împăratul a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă. Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; Iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis (Matei XXII, 3-6). Slujitorii pe care îi trimite acum împăratul poftească la nuntă sunt mai întâi Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan, Apostolii şi apoi urmaşii lor. Ospăţul, euharistia, împărtăşania se află de faţă: Hristos. Şi toate darurile, Cuvântul, Trupul şi Sângele, celelalte Taine care se oferă la această masă sunt dumnezeieşti. Şi totuşi cei poftiţi la această sărbătoare unică în viaţa lumii refuză, nesocotesc chemarea: unii sunt preocupaţi de ţarină, alţii de neguţătorie, de afaceri care produc „arginţi”. Dar să nu se creadă că împăratul îi va osândi pentru că îşi iubesc ţarina sau negustoria. Doar de la început El încredinţase lui Adam grădina Edenului, să o lucreze şi să o păzească. Vina celor ce refuză să vină stă în aceea că ei îşi fac din ţarină, negoţ şi afaceri „mirele” şi „dumnezeul” lor. Încă şi mai răi se arată cei care „punând mâna pe slujitori, îi batjocoresc şi îi ucid”. Poţi fi din nefericire nu numai străin, ci şi vrăjmaş lui Dumnezeu, însă păcatul îşi caută vinovatul. Auzind împăratul toate acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc (vs. 7). Sfinţii Părinţi şi alţi tâlcuitori văd în aceste cuvinte profetice ale Mântuitorului pătimirile prin care a trecut Ierusalimul în anii '67-'70 sub Vespasian şi Tit.
Atunci, la această nuntă care se prăznuieşte veşnic, vor fi chemaţi alţii. Pentru că cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci - zice Împăratul - la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. (vs. 8-10). Înţelegem că este vorba de chemarea neamurilor, a tuturor, şi de amestecul lor, pentru că sunt poftiţi de-a valma şi răi şi buni. Dumnezeu nu refuză pe nimeni; vrea ca toţi să avem parte de adevăr, de dragoste, de mântuire. De aceea Mântuitorul stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, spunând că „cei bolnavi au nevoie de doctor” (Matei IX, 12).
Numai să se folosească de doctor şi să se vindece. Căci iată, intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut (Matei XXII, 11 sq.). Fără haină de nuntă! Era vechi obicei în răsărit ca să li se dea celor poftiţi la o mare sărbătoare haine din veşmânteria regelui. Trebuie să vedem în această rânduială o tradiţie sfântă prin care cei ce iau parte la sărbătoarea împăratului să fie îmbrăcaţi asemenea lui. Se înţelege, privind mai adânc, aceasta este în primul rând o îmbrăcăminte de har a sufletului. Sfântul Simeon Noul Teolog aseamănă sfintele virtuţi - credinţa, nădejdea, dragostea, îndelunga răbdare, smerenia, cu nişte foiţe de aur care, sudate împreună, alcătuiesc vasul şi veşmintele sufletului. Prin ele străluceşte făptura.
Deci El ne spune că au fost îngăduiţi să intre la nuntă, la masă, şi buni, şi răi. Aşa sun chemaţi să intre în Biserică toţi, prin Taina Sfântului Botez şi părtăşia cu celelalte Sfinte Taine. Dar să ajungi să te împărtăşeşti cu cuvântul lui Dumnezeu, cu Tainele lui, mai ales la Masa Sfântă, cu Trupul şi Sângele Lui, şi să nu-ţi faci din toate acestea veşmântul cel nou, haina nunţii Lui, să rămâi în firea cea veche, nesimţitor la sângele Jertfei Fiului lui Dumnezeu? Într-o tainică descoperire se spune că un asemenea suflet care se împărtăşeşte cu nevrednicie de dumnezeieştile Taine, după trecerea din această viaţă, Împăratul îl întâmpină, zicând: Dă-Mi înapoi darul. Despre omul din Evanghelie ni se spune că el a tăcut (vs. 12). N-a avut grai de căinţi, de trezire, nici măcar în acea ultimă clipă a întâlnirii cu Împăratul. N-a gândit să spună măcar atunci cântarea sfântă: Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte. Iar de aici urmarea: împăratul a zis slujitorilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. (vs. 13) S-a legat în propriile lui legături - de patimi, de nelucrare, de nerodire a binelui, şi s-a aruncat în întunericul cel mai din afară. Dureros lucru - afară e întuneric. Atunci, potrivit Scripturii Sfinte, Lumina e înăuntru. Şi, într-adevăr, Lumina adevărului, dinlăuntru luminează şi, precum zice Apostolul, în acea lumină harică străluceşte cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos (II Corinteni IV, 6). În această cămară care străluceşte în cămara lăuntrică a inimii, a rugăciunii, vezi, simţi, înţelegi pe Hristos, pe sfinţi, Tainele lui Dumnezeu, viaţa de veci. Dar la aceasta, precum se încheie Evanghelia, mulţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi (Matei XXII, 14).

Predică apărută pentru prima dată într-o Românie liberă din 1991.

Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei: Despre viaţa veşnică

2007-08-30T05:09:00.000-07:00

... Şi de-aceasta ne învaţă Pavel Apostol de dzice că viiaţa noastră iaste ascunsă cu Hristos întru Dumnedzău. Deci, când va veni Hristos la giudeţ şi se va arăta întru slava Sa, atunce şi viiaţa noastră se va arăta întru slava Lui. Întăiu se va arăta mărirea trupurilor noastre, că vor hi neputreade şi luminate mai vârtos decât soarele, şi ne vom veseli în veaci vădzând frămseaţele noastre şi cinstea întru carea vom petreace în mijlocul îngerilor, şi vom audzi cântarea lor cea dulce şi frumoasă. Dup-acea vom vedea iarăşi binele şi dulceaţa vieţii ceii de veaci, şi faţa cea luminată a Tvoreţului [Creatorului] nostru, carea o doresc şi îngerii să o vadză. Şi iarăşi scaunul lui Dumnedzău cu mare cuviinţă aşternut şi de lumină frumoasă şi neatinsă încungiurat, întru care lumină sâmt vistearele a toată bucuriia. Şi pre-acela scaun vom prăvi pre Dumnedzău întru mărire şi întru slavă mare. Şi de-acolo vor izvorî noaă izvoarele tuturor bunătăţilor. Atunce sufletele şi inimile drepţilor se vor împlea de bucurie şi de dulceaţa liubovului lui Dumnedzău şi se vor sătura de hrană neputredă şi vor hi veaseli de beţia băuturei ceii dumnedzăieşti dintru carea se vor împlea de înţelepciune şi de ştiinţa tainelor celor dumnedzăieşti neştiute. Dup-acea vor vedea locurile ceale minunate şi curţile ceale luminate a Împăratului ceresc, unde iaste tot veselie şi bucurie, şi cântări neîncetate. Acolo iaste viiaţă fără de moarte şi cununi gătate celora ce biruiesc pohtele şi păcatele şi celora ce să trudesc pentru Dumnedzău. Acolo nu sâmt suspini, nice lacrămi, că va ştearge Dumnedzău toate lacrămile din ochii lor şi-i va împlea de blagoslovenie şi de veselie şi de tot bişiugul. Şi acolo-i va împărăţi pri înşii în veaci să împărăţească înaintea feaţei sale şi cununi ca acealea va pune în capetele lor. Într-aceaea slavă şi într-aceaea mărire vor lăcui încununaţii Împărăţiei ceriului întru carea şi pe noi ne spodobeaşte, Doamne Iisuse Hristoase, că Ţie să cade cinste şi slavă şi închinăciune de la toate faptele, împreună cu Părintele şi Duhul Svânt, acmu şi pururea şi întru veaci nesvârşiţi şi netrecuţi. Amin.

Din Carte românească de învăţătură [la] dumenecele de preste an şi la praznicele împărăteşti şi la svânţi mari (Cazania), 1641-1643.

Părintele Galeriu: Martiriul Profetului

2007-08-29T05:11:00.000-07:00

Sfântul Ioan Botezătorul (icoană sârbească, 1644).

Sfântul Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, îşi încheie călătoria acestei vieţi în temniţă şi în martiriu.
Este ultimul dintre profeţi, cel mai mare, vestindu-L pe Iisus Hristos Mântuitorul nu de departe, ci botezându-L în apele Iordanului, atingând cu mâna creştetul Stăpânului. Şi la acest act divin, Profetului îi este dat să vadă cerul deschizându-se, Duhul Sfânt coborând peste Iisus şi să audă glasul Tatălui: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit (Matei III, 17). Iar el, faţă în faţă cu Domnul său, dă celor de atunci şi celor de azi această mărturie: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (Ioan I, 29). Vrednic s-a făcut a se chema: „Prietenul Mirelui”.
Ca profet, ca prieten al Mirelui, Ioan vede şi el păcatele lumii. Domnea în vremea aceea, în părţile Galileii, Irod Antipa, unul din fiii lui Irod, ucigaşul pruncilor din Betleem. Prin anii 31, Irod Antipa, mergând la Roma chemat de împăratul Tiberiu, pe drum a poposit la fratele său, Filip. Aici, s-a împătimit de soţia lui - Irodiada. Ea îi răspunde şi ispititorul îi cufundă în patimă. Irodiada îi şi făgăduieşte că îşi va părăsi soţul pentru el, însă cu condiţia ca Irod să-şi izgonească soţia, fiica unui rege arab - Areta. La întoarcerea din Roma, Irod Antipa îşi alungă soţia şi îşi aduce în casă pe Irodiada, împreună cu fiica ei, Salomeea.
Profetul nu putea să tacă. Arată regelui că ceea ce face este deodată: adulter, incest şi scandal, rostindu-i cuvântul cunoscut şi păstrat de Sfânta Scriptură: Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu VI, 18). La auzul sentinţei, Irod se trezeşte acum în lumea chinurilor lăuntrice. Ioan îi este ca un sfânt şi adesea sfetnic; dar sufletul îi este bolnav de patimă. Irodiada îl subjugă pe rege şi îl înduplecă în cele din urmă să-l închidă pe profet în temniţă. Era doar începutul lucrării ei demonice. La câtva timp, îi soseşte prilejul s-o desăvârşească. Irod îşi sărbătoreşte ziua de naştere cu un mare ospăţ în castelul Maherus. În toiul petrecerii, sub imperiul băuturilor ameţitoare, Salomeea, pusă la cale de mama ei, execută în faţa lui Irod şi a oaspeţilor un dans care aţâţă pasiuni. În focul lor, Irod îi oferă un jurământ: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu. Fata, ieşind, zice mamei: Ce să cer? Irodiada îi spune: Capul lui Ioan Botezătorul. Şi fără preget, copila, intrând la rege, îi cere: Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul (Marcu VI, 23-25).
Autorul sacru ne încredinţează: regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze (Marcu VI, 26). Pentru jurământ, în faţa cui şi pentru ce cauză?! Pentru un dans, capul unui profet; pentru o plăcere, viaţa unui sfânt... În istorie, numai tiranii posedaţi demonic au putut săvârşi asemenea crime. Altfel, chiar în acea lume pe care o numim „păgână” era interzis ca în ziua de naştere a căpeteniilor ţării să aibă loc execuţii. Generalul roman Flaminiu a fost izgonit din Senat de cenzori pentru că a ordonat la un ospăţ tăierea capului unui criminal. Asemenea zile erau menite pentru amnistii, graţieri, binefaceri.
Irod, ucigaş asemenea tatălui său, porunceşte acum moartea. De unde acest drept asupra vieţii fratelui, semenului său, de unde l-au avut sau îl mai au cei ce ucid? Îndată, la porunca regelui, o slugă călău, mergând, a tăiat capul Profetului în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale (cf. Marcu VI, 28).
De aici încolo, drumurile se despart. În timpul procesului Mântuitorului, Pilat trimite pe Iisus şi la Irod, care se afla atunci în Ierusalim. L-a întrebat regele multe lucruri şi nădăjduia să vadă la El vreo minune... Iisus însă nu i-a răspuns nimic (cf. Luca XXIII, 8 sq.).
Nu după multă vreme, Irod a fost chemat la Roma în urma unor denunţuri, dezbrăcat de demnitatea regească şi exilat în Lyon şi apoi la Ilard, în Spania. Acolo, pe lângă suferinţele exilului, trăieşte cu Irodiada sfârşitul tragic al Salomeei. Fiica, traversând într-o zi de iarnă râul Sicoria, gheaţa se rupe şi se afundă până la grumaz. Capul îi rămâne deasupra, în timp ce dedesubt, valurile îi mişcă trupul într-un alt dans, macabru; în cele din urmă, gheaţa îi retează gâtul... Ex-regelui şi Irodiadei li se aduce acum capul celei care, oarecând, ceruse capul Profetului.
Dar drumul lui Ioan este de aici înainte altul. Trupul i l-au îngropat ucenicii lângă cel al profetului Eliseu. Moaştele lui sfinte au peregrinat de-a lungul veacurilor, în Răsărit şi în Apus, împărţite şi aşezate sub altarele multor biserici, însămânţând sfinţenie pretutindeni. Dreapta Sfântului a ajuns şi la noi, dăruită apoi de Neagoe Basarab mânăstirii Dionisiou din Sfântul Munte Athos, primind în schimb capul şi mâna Sfântului Nifon - părintele duhovnicesc al voievodului. În anul 453 s-a descoperit la Emesa, în Siria, şi capul Profetului, care a fost dus apoi la Constantinopol. De aici, în 1204, cruciaţii francezi, ocupând cetatea, au luat o parte şi l-au dăruit bisericii din Amiens.
Dar persoana lui?! Biserica îl cinsteşte în slujbe sacre şi icoane. E venerat fie botezându-L pe Domnul, fie cu aripi de înger oferindu-şi capul pe tipsie şi, mai ales, împreună cu Preacurata Maică de o parte şi de alta a Mirelui Hristos.
În Acatist invocăm:
Bucură-te, slujitorule cel prealuminat al lui Hristos;
Bucură-te, luminătorule al măriţilor mucenici;
Bucură-te, pecetea celor două Testamente;
Bucură-te, Sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Părintele Galeriu: Lucrătorii viei

2007-08-26T05:12:00.000-07:00

Ilustraţie la Speculum humanae salvationis (Oglinda mântuirii omului), Köln, c. 1450.

Se apropiau Paştile Crucii şi Înivierii. Iisus intrase în templul lui Dumnezeu, izgonise pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu... răsturnase mesele zarafilor, rostind: Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari! (Matei XXI, 12-13). Un asemenea act de autoritate dumnezeiască supără pe arhierei, farisei, cărturari. Dar nu supără poporul sărman; căci iată, au venit la El, în templu, orbi şi şchiopi şi El i-a făcut sănătoşi (vs. 14). Oamenii suferinzi şi simpli, nepervertiţi, Îi simţeau dumnezeirea în viul vieţii lor, în timp ce „înţelepţii”, arhiereii, bătrânii, întemniţaţi în slava lor deşartă, ascultau, dar nu auzeau chemarea. Spre a le descoperi tragica lor stare, El le spune această pildă:
Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. (Matei XXI, 33-39).
Omul stăpân al casei sale din parabolă este Dumnezeu, Părintele nostru ceresc. Via preînchipuie lumea însăşi, dar şi Templul Legii Vechi. Aşa văzuse şi Isaia proorocul, zicând: via Domnului Savaot este casa lui Israel (Isaia V, 7). Gardul înseamnă Legea care păzeşte poporul dreptcredincios. Teascul este altarul de jertfă pe care Mielul lui Dumnezeu avea să-şi verse sângele Legii celei Noi. Turnul de pază îi preînchipuie pe înţelepţii străjeri care să vegheze şi să-i apere de cel rău. Şi a dat via lucrătorilor, iar el s-a dus departe (Matei XXI, 33). Ce înseamnă acest „departe”? Este, potrivit înţelegerii Sfântului Ioan Gură-de-Aur, spaţiul „îndelungii răbdări a lui Dumnezeu”. Şi este totodată spaţiul viu al libertăţii noastre; spaţiul în care Dumnezeu Se retrage „departe” şi chiar omul poate pleca „departe” de El. - Ca de pildă în cazul Fiului risipitor. Căci Dumnezeu este şi „aproape” şi „departe”; şi prezenţa şi distanţa. Şi simţim prezenţa prin harurile şi darurile Lui. Dar şi transcendenţa infinită a fiinţei. Ne lasă liberi la lucrul nostru să-i fructificăm zestrea de har. Ne stimulează proniator spiritul, fără să ne forţeze, ne atrage discret la Sine, fără să ne constrângă printr-o manifestare copleşitoare. E o cale euharistică a pedagogiei divine. Ne împărtăşeşte din darurile Lui printr-o comuniune în care „binele” e şi descoperire, dar şi taină de nepătruns, iar viaţa noastră e mişcare intensă între vocaţie şi elan, căutare şi descoperire, ofrandă şi împlinire.
Dar cum şi-au împlinit chemarea lucrătorii viei? A sosit vremea roadelor şi stăpânul trimite slujitori să adune roadele. Orice lucru: orice făptură vie, orice om se judecă după roade. Şi fiecare, de la locul lui, de mai mică sau mai mare răspundere. „Rodeşte unde ai fost răsădit” - ne învaţă Sfinţii Părinţi.
Dar deodată, parabola ne deschide spre o viziune mesianică. Slujitorii trimişi de stăpânul viei sunt, rând pe rând, ucişi de lucrători. Se înţelege, este vorba de profeţii Vechiului Testament, care au pătimit până la sânge. Iar prin cuvintele şi pătimirile lor, profeţeau patimile lui Hristos. Căci „Fiul” din parabolă, „Moştenitorul” pe Care Îl ucid, este Mântuitorul lumii.
După rostirea parabolei, Mântuitorul, adresându-li-Se direct celor din Sinedriu, îi întreabă: Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? Ei răspund: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor (Matei XXI, 40 sq.) Deodată înţeleg că este vorba despre dânşii. Fiorii răspunderii îi cuprind: Să nu fie! (Luca XX, 16). Dar Mântuitorul, privind la ei, le zice: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”? (Matei XXI, 42). Era cuvântul profetic al lui David (Psalmul CXVII, 22-23). În vremea veche, pietrele care erau aşezate în capul unghiului încheiau doi pereţi ce aveau menirea să susţină întreaga clădire. Dar Psalmistul precizase că „de la Domnul s-a făcut aceasta”. Deci Piatra era Hristos, era darul suprem al Stăpânului, al Părintelui ceresc. Şi Psalmistul Îl contempla profetic pe Hristos, Piatra cea din capul unghiului - pentru că El avea să unească iudeii şi neamurile în viitorul aşezământ dumnezeiesc - Biserica.
Însă, dureros, ei nu înţelegeau. Şi Hristos îi previne: spun vouă că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Şi adaugă acest cuvânt de o rară gravitate: Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi. (Matei XXI, 43 sq.) Mântuitorul profeţea vestirea Evangheliei la neamuri, dar profeţea şi starea sufletului care se confrunta cu Hristos - Piatra unghiulară. Omul e unica fiinţă în lume care se construieşte mereu. Şi nu te poţi construi decât pe Piatra de temelie. Această Piatră e unică. E Modelul, e Arhetipul, e Hristos. Nu-L poţi evita. Vrei, cumva, să „cazi” asupra Lui, să-L loveşti: te sfărâmi ca vasul care cade pe piatră, sau ca Saul, care, mergând spre Damasc să prindă, să prignească pe creştini, Iisus îl întâmpina spunându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?... Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să loveşti cu piciorul în ţepuşă. (Fapte IX, 4sq.) Izbeşti, dar tu te răneşti; nu ţepuşa, ci piciorul tău se răneşte. Şi - chiar dacă nu te loveşti, refuzi această piatră de temelie a zidirii Sale. Atunci cade ea peste tine, şi „pe cine va cădea îl va strivi”. Psalmistul ne răspunde aici cu un cuvânt tot atât de adânc: Întoarce-se-va răutatea lui la capul lui (Psalm VII, 16). Răutatea purtată în tine şi nevindecată în Hristos, ea însăşi te ucide. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul „cel pe care va cădea va fi strivit”, înţelege profund că prin aceasta Domnul îi făcea şi ne face să vedem Învierea Sa. Într-adevăr, Învierea striveşte total puterea răului. Atunci, numai în Hristos este posibilă mântuirea.

Părintele Galeriu: Tânărul bogat

2007-08-19T05:15:00.000-07:00

Icoană chineză.

Sfânta Evanghelie, pe care o ascultăm în această Duminică, ne spune că Mântuitorul plecase din Iudeea şi se afla în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan (Matei XIX, 1). În preajma Lui, mulţime de bărbaţi, femei, copii. Le vindecă bolnavii, le răspunde la întrebări. Atunci, fariseii Îl ispitesc, zicându-I: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină? Răspunzând, Domnul a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Şi adaugă Mântuitorul: Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. (Matei XIX, 4-6) Mântuitorul arată astfel chipul divin al unităţii soţului şi soţiei adâncind taina şi zicând: nu mai sunt doi, ci un trup (vs.6). La întâmpinarea fariseilor că, totuşi, Moise a poruncit să-i dea soţiei carte de despărţire şi să o lase (vs.7, cf. Deuteronom XXIV, 1), Mântuitorul dă acest răspuns întemeietor: Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter (Matei XIX, 8-9). Unitatea soţ-soţie este aşadar indisolubilă, de nedesfăcut, purtând pecetea unităţii divine.
Ascultând un asemenea cuvânt, luminos şi dătător de mângâiere, femeile, mamele de faţă îşi aduc copiii la Iisus să-i binecuvânteze. Însăşi prezenţa copiilor era pentru toţi dovada unităţii harice dintre soţ şi soţie. În copil se adevereşte tăria neclintită a cuvântului dumnezeiesc: ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. (Matei XIX, 6) Poţi împărţi orice în caz de divorţ, numai copilul nu poate fi împărţit; din această unitate sfântă nu se mai poate smulge nici tatăl, nici mama. În rodul lor, cei doi rămân una pe veci şi despărţirea poartă judecată şi osândă veşnică. - Acum, copiii se grăbeau spre Domnul. Ucenicii îi ceartă. Iisus însă le spune: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo (Matei XIX, 13-15). Prezenţa lui Iisus atrăgea, îndeosebi pe cei nevinovaţi. Nu-i silea. Nevinovăţia Lui chema nevinovăţia lor şi nevinovăţia lor îi mâna spre Izvorul ei.
Cu aceasta am ajuns la cuvântul Sfintei Evanghelii de astăzi: Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? (Matei XIX, 16). - După mame, copii, vine şi un tânăr. Martor la cele petrecute, tânărul este sincer frământat de întrebările esenţiale ale vieţii pe care şi le pune sufletul omenesc, mai ales la această vârstă. Sfântul Evanghelist Marcu arată că el alergând la Iisus, a şi îngenuncheat înaintea Lui. Răspunsul Mântuitorului, însă, uimeşte: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu (Matei XIX, 17). Nu era Mântuitorul bun? Tocmai El, de Care fuge răul chiar şi la pomenirea numelui Lui? El, Care dăruieşte sănătate bolnavilor, pâine celor flămânzi, viaţă celor care au şi murit. Doar El este singurul îndreptăţit să întrebe: Cine poate găsi păcat în Mine? (Ioan VIII, 46). Dar, tâlcul răspunsului Său se află mult mai adânc. Tânărul caută acest răspuns esenţial de la Iisus, ca de la un învăţător oarecare. Domnul, însă, îi descoperă şi ne descoperă că Bun şi Izvorul binelui este Unul Dumnezeu. Oamenii au încercat de atâtea ori în istorie, de la ispita lui Lucifer din Eden, prin gustarea „din pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea III, 6) să decidă ei şi să se instituie drept factori hotărâtori ai „binelui şi răului”. Urmarea a fost fărâmiţarea unităţii umane şi moartea. De aceea, când Mântuitorul spune: Bun este numai Unul Dumnezeu (Matei XIX, 17), ne arată că viaţa nu este cu putinţă decât în comuniunea cerească cu Izvorul vieţii, cu Cel absolut bun şi Unul. Cât de adevărată este spusa celor vechi: „Câte capete, atâtea păreri”, ba chiar în acelaşi cap, puzderie de păreri ce se contrazic. Despărţiţi de Dumnezeu - Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos - pierdem şi viaţa şi unitatea în Bine, Adevăr şi Iubire. Pe măsură ce creşte egoismul tot mai individualist, creşlte şi fărâmiţarea lumii, se înmulţesc şi suferinţele. Şi, dimpotrivă, cu cât cineva e mai aproape de bunătatea divină, descoperită în Hristos, devine mai bun. Să ne gândim doar la zilele din urmă, de grave calamităţi, când în suferinţă ne-am redescoperit unitatea în iubire divină.
Mai departe, Iisus spune tânărului: de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. Tânărul întreabă: Care? Mântuitorul răspunde simplu, aducându-i aminte de poruncile, deodată, vechi şi mereu actuale: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei XIX, 17-19). Mântuitorul nu mai repetă primele patru porunci ale Decalogului (Ieşirea XX, 2-11), care îl aşează pe om în faţa lui Dumnezeu, pentru că tânărul credea şi se închina lui Dumnezeu. I le spune însă pe celelalte, în care stau faţă în faţă om cu om. Iar noi, oamenii, am ajuns să ne şi ucidem unii pe alţii. Şi înţelegem noi, oare, că atunci când cineva ucide pe semenul său, el ucide mai întâi viaţa în el însuşi? În acest adânc înţeles, Mântuitorul dezvăluie că poruncile au fost date mai ales pentru a opri distrugerea vieţii. Fiecare dintre poruncile dumnezeieşti este o „doctorie” pentru apărarea şi păstrarea vieţii. Oare, o mamă, când ucide pruncul în sânul ei, înţelege că ucide în ea conştiinţa de maică a vieţii? La fel şi atunci când cineva îşi ucide fratele... Precum şi celelalte porunci - să nu desfrânezi, să nu furi, să nu minţi... - toate îndreaptă privirile spre păzirea vieţii. Şi încă la rădăcina ei duhovnicească, pentru că acolo a apărut, mai întâi, moartea. Adam a murit mai întâi duhovniceşte, spiritual, şi apoi cu trupul, când moartea, prin patimi, a ajuns în trup. În acest înţeles curat al cuvântului dumnezeiesc învaţă rugăciunea Bisericii: „Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta...” [Sfânta Liturghie, rugăciune citită în taină de preot în timpul Apostolui - notă radugo].
Atunci tânărul a zis: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? - Împlinea el cu adevărat poruncile divine dacă simţea că-i lipseşte ceva esenţial: legătura cu Izvorul vieţii? Nu cumva le împlinea el doar după literă şi nu după Duh? Nu cumva socotea el „poruncile” ca şi mulţi dintre noi, o rămăşiţă depăşită a trecutului? Dar e de ajuns să ne întrebăm: am dus noi la plinătate fie şi una măcar dintre ele? Am ajuns noi bunăoară să nu mai ucidem? Şi mai adânc: voia, cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veci (I Petru I, 23). A trăi în voia lui Dumnezeu înseamnă a trăi în timpul lui Dumnezeu, „nici în urmă, nici înainte faţă de epoca Lui, ci la ora lui Dumnezeu, căci nu există anotimp pentru eternitate”.
Totuşi, în răspunsul lui, resimţi la tânăr şi chemarea spre o treaptă mai înaltă a vieţii. De aceea Domnul îi răspunde: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. (Matei XIX, 21) - Domnul îi arată această cale. A urmat-o? Precum citim: auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii (vs. 22). - Tristeţea îi dezvăluia rana lui lăuntrică: pe de o parte suspinul, dorul de viaţă îl mistuia; pe de altă parte, avuţia acestei lumi îl ţinea legat.
Dar, despre ultima parte a acestei Sfinte Evanghelii, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne va fi cuvântul la Duminica a XXX-a după Rusalii, când întâlnirea Domnului cu tânărul bogat se reciteşte şi după Sfântul Evanghelist Luca (XVIII, 18-30).
Acum să culegem, odată mai mult, rodul vieţii din cele asculate ca un început de urcuş duhovnicesc: de la păzirea poruncilor, spre desăvârşirea în Hristos. Şi să cugetăm: Tânărul se depărta trist de Mântuitorul, căci avea multe avuţii şi multe gânduri. Iar Iisus, privind la el cu dragoste (Marcu X, 21), îl chema duhovniceşte. - Cum răspundem noi astăzi la chemarea iubirii lui Iisus?

Această predică a apărut într-o Românie liberă din 1991.